În două propoziţii, Merkel desfiinţează „mecanismul cotelor obligatorii“

Aşa se joacă politica: rapid, cinic, fără memorii, fără păreri de rău. Iar la nivel înalt, oare de ce lucrurile s-ar petrece altfel?

A demonstrat-o doamna cancelar Angela Merkel cu o voltă bruscă ce a lăsat în ofsaid toate instituţiile europene, cele care, tocmai la impulsul german, pledaseră cu atâta forţă pentru instituirea sistemului cotelor obligatorii pentru repartizarea refugiaţilor. Stigmatizând mai apoi, în cuvintele cele mai dure, ţările din est de unde veneau mesaje din ce în ce mai disperate cum că nu sunt nici în stare şi nici nu vor vrea să se supună unei logici imaginate de Comisia Europeană, validată apoi prin votul majoritare al Parlamentului European şi, în unanimitate, de către Consiliul European.

Cei care ziceau ceva împotriva acestei politici erau, direct, etichetaţi drept înapoiaţi, anti-europeni, sălbatici fără milă, nedemni de a vieţui alături de ţările din grupul civilizaţilor. Acela care, în frunte cu Germania, în primul moment al crizei migranţilor, lansaseră mesajul că-i vor primi cu bucurie, oricare ar fi numărul lor, în numele unei politici umanitare superioare, demne de secolul XXI şi care să facă cinste Europei.

Ce a zis acum doamna cancelar, uluind asistenţa reunită să audă detalii asupra Declaraţiei de la Bratislava? Referindu-se la acele trist-faimoase „cote naţionale” decise de instanţele europene în vara anului trecut, doamna Merkel zice:

„Este adevărat că această decizie s-a lovit de obstacole serioase...Iată de ce trebuie să imaginăm acum alte demersuri”.

Atât şi a ajuns ca, începând de ieri, structurile de la Bruxelles să intre în fibrilaţie. Au şi de ce. Tehnic vorbind, din acest moment, toată suita de decizii privind cotele de refugiaţi devin, de facto, puse sub semnul întrebării sau chiar lovite de nulitate. Ceea ce a zis doamna Merkel va fi invocat drept prim argument de orice stat care va refuza migranţi ilegali pe teritoriul său.

De facto, aşa este.

Dar de jure cum se va rezolva situaţia în urgenţă deoarece, din acest moment, se pot bloca sau chiar au început să se blocheze toate mecanismele de transfer care operează încă în termenii unui cadru legislativ care este încă în vigoare. Lăsând două ţări, Italia şi Grecia, să se descurce cum or şti şi cum vor putea cu sutele de mii de migranţi ilegali deja aflaţi pe teritoriul lor naţional şi să facă faţă primejdiei reale reprezentate de fluxurile de migranţi care continuă, atât prin Marea Egee cât şi prin Mediterana centrală. Asta este explicaţia gestului de revoltă făcut de premierul italian Renzi, care a refuzat să participe la o conferinţă de presă comună, acuzând că nu s-a decis nimic pe chestiunea migranţilor... ”Nu am de ce să particip la o conferinţă de presă cu Merkel şi Hollande fără să fiu de acord cu poziţiile lor...nu sunt deloc bucuros de concluziile summitului....şi să spui că documentul de azi ar fi un pas înainte în chestiunea migranţilor ar fi un exerciţiu de imaginaţie sau de acrobaţie verbală”.

Posibil. Dar nu în totalitate cert, spun unele surse de la Bruxelles, obişnuite cu modelul negocierilor pe timp de criză. Mesajul doamnei Merkel, oricât de surprinzător ar fi el la prima vedere, face parte dintr-o strategie mai amplă destinată câştigării de timp. Liniştind tensiunile majore pe tema respectivă, deschide, teortic vorbind, un spaţiu mai confortabil pentru negocierile din următoarele şase luni, atunci când esenţiale vor fi demersurile de apropiere a planurilor naţionale pentru reforma Europei, astfel încât să se poată ajunge la un compromis acceptabil până în martie 2017.

Rezonabil punct de vedere căci, prin cele două propoziţii, se dă un răspuns fără nici un fel de ambiguităţi poziţiilor acide ale ţărilor din est şi, mai ales, slăbeşte tensiunea din est şi scade oarecum miza referendumului din Ungaria de la început de octombrie, organizat tocmai pe chestiunea migranţilor. Mai există şi un alt aspect, tot răspuns la poziţiile ţărilor din est: public, este diminuată poziţia viitoare în negocieri a Comisiei Europene şi Preşedintelui Jean Claude Juncker, ţinta tuturor recriminărilor imaginabile după eşecul consemnat de BREXIT şi acuzaţiile de lipsă de imaginaţie politică în managementul crizelor. Totul însoţit de o deplasare a centrului de putere spre motorul franco-german şi, foarte important, înspre zona Consiliului European, locul în care se va face negocierea majoră privind noul document identitar asupra Europei reformate.

Şi migranţii? Vom mai vedea, poate chiar se vor imagina noi soluţii, dar numai după ce, aşa cum s-a cerut de atâtea ori, va exista un mecanism real european reieşit din cadrul pe care urmează să-l propună noua politică de azil, odată cu toate celelalte cadre legislative activate, relansând discuţia despre armata europeană comună, forţe de securitate comune, corp activ în teren de gărzi de frontieră şi gardă de coastă...

Europa s-a trezit, liderii ei, aşa cum remarca Donald Tusk, au devenit în fine conştienţi că este inevitabil momentul atât de dificil al luării de soluţii. Şi atunci încearcă mişcări de acest gen, de atac frontal pe problemele cele mai sensibile, în speranţa că, astfel, chiar provocând probleme la nivel de leadership, pot lansa operaţiunea de reconvingere a opiniilor publice. Cu ce şanse de succes, vom vedea. Important este, cred eu, că declicul s-a produs şi că, de acum, dezbaterea trece pe planul Statelor Membre, chemate să prezinte proiectul lor de viziune asupra Europei.

Ai noştri au oare timpul, dorinţa şi capacitatea de a lucra împreună la un asemenea program de interes naţional superior, măcinaţi cum sunt de bătăliile strict locale pentru scaunele puterii? Poate despre asta ar trebui să discutăm cu mare seriozitate, lansând semnalul necesar de maximă urgenţă: cine nu va fi în acest joc cu puncte de vedere sustenabile şi credibile, nu va avea, ulterior, decât calitatea de spectator al deciziilor planificate de alţii. Ceea ce, pentru România sau pentru oricare alt Stat Membru, ar fi o mare problemă pe termen lung.