Alegeri într-o democraţie foarte bogată şi într-una foarte săracă

Duminica trecută, austriecii au mers la urne, pentru a-şi alege deputaţii. În aceeaşi zi, cetăţenii unei ţări sărace din Asia centrală - Kârgâzstan - îşi desemnau un nou şef de stat.

Instituţiile europene au reacţionat a doua zi. Astfel, preşedintele Comisiei Europene şi cel al Parlamentului European l-au felicitat pe învingătorul scrutinului din Austria, iar purtătoarea de cuvânt a Federicăi Mogherini a declarat că kârgâzii şi-au consolidat democraţia. Ce anume acoperă aceste declaraţii, una despre un regim central-european, iar cealaltă despre un regim central-asiatic?

În Austria nu s-a întâmplat, de fapt, ceva neaşteptat. La fel ca-n Germania, şi în bogata democraţie austriacă guvernarea „marii coaliţii” din ultimii ani a favorizat partidul de centru-dreapta în faţa social-democraţilor şi, pe de altă parte, a suscitat o creştere semnificativă a extremei drepte. Sunt, totuşi, două deosebiri: cancelarul austriac a fost social-democrat, iar nu creştin-democrat ca Merkel, iar Alternativa pentru Germania (AfD) a avut un scor modest faţă de Partidul libertăţii (FPŐ). Dar, repet, era de aşteptat aşa ceva, mai ales că formaţiunea condusă de Heinz-Christian Strache e veche pe scena politică austriacă. El e continuatorul lui Jorg Haider, a cărui intrare în guvernul de la Viena, în 2000, a stârnit o reacţie ce pare imposibilă azi. Atunci, guvernele celorlalte 14 state din UE au adoptat sancţiuni diplomatice la adresa Austriei. În 2017, Jean-Claude Juncker şi Antonio Tajani sunt precauţi: ei ştiu că Sebastian Kurz, şeful Partidului Poporului, e tentat de o alianţă cu Strache. Iată de ce au declarat că Austria are nevoie de un guvern pro-european şi n-au adăugat nimic altceva.

Despre alegerile din Kârgâzstan voi spune mai multe lucruri, fiindcă ţara nu e prea cunoscută la noi. În plus, am fost acolo, ca observator electoral, trimis de Parlamentul European, aşa că pot evoca o experienţă directă. Alegerile de duminică au consolidat o percepţie deja existentă a regimurilor din Asia centrală. Kârgâzstan e văzut, în acest context, ca o excepţie, fiind considerat singura democraţie din regiune. Cum e o ţară foarte săracă - doar Tadjikistanul o duce mai rău - exemplul său e folosit pentru a sublinia contrastul cu vecinii săi bogaţi, care au parte de sisteme autoritare. Cum s-a ajuns la excepţie şi ce găsim dincolo de pojghiţa formală a democraţiei?

Pentru a face cât de cât funcţională această democraţie dintr-o ţară foarte săracă şi aflată sub influenţa Moscovei, s-au plătit bani grei.

Să spunem., mai întâi, că kârgâzii au trecut prin două experienţe dramatice: prima e numită „revoluţia lalelelor” (2005), iar celeilalte i se spune, pur şi simplu, „a doua revoluţie” (2010). E vorba despre îndepărtarea de la putere - în urma unor masive proteste de stradă - a unor preşedinţi autoritari, pe nume Akaiev şi Bakiev. Revoluţiile au avut efecte asupra Constituţiei. S-a ajuns, de fapt, la reglementarea formală a limitării puterii. A celei prezidenţiale, înainte de toate: astfel, şeful statului nu poate avea decât un mandat, în cursul căruia îi e interzis să dizolve camera şi să convoace alegeri înainte de termen. Şi puterea partidelor a fost limitată: indiferent de scorul obţinut, o formaţiune politică va deţine maximum 65 din cele 120 de mandate din cameră, pentru a nu avea puterea de a face modificări fundamentale - care necesită două treimi din voturi - în absenţa oricărui compromis. Pe de altă parte, în Parlament, două comisii importante - cea care se ocupă de buget şi cea care se ocupă de ordinea internă - sunt conduse de opoziţie.

Aceste condiţii au făcut ca democraţia kârgâză să fie una competitivă. La prezidenţiale s-au prezentat aproape 60 de candidaţi, doar 11 fiind acceptaţi, întrucât au respectat toate condiţiile legale, inclusiv colectarea a 30 de mii de semnături. Doi dintre competitori s-au distins: unul, Babanov, e om de afaceri, al doilea - Jeenbekov - a fost prim-ministru, iar când a intrat în cursa prezidenţială, avea 3% încredere. Fiind susţinut de preşedintele social-democrat Atambaiev, a câştigat din primul tur, cu 54%. Mulţi cred că sponsorul său va dori să repete ce a făcut Putin în Rusia, devenind premier sub un preşedinte de paie, cum a fost Medvedev. Nu e exclus. mai ales că sub Atambaiev influenţa Moscovei a sporit, într-o ţară calificată oricum drept cea mai rusificată din fostul imperiu sovietic. Gestul cel mai semnificativ al lui Atambaiev a fost închiderea bazei americane de la Manas, folosită pentru operaţiunile din Afganistan.

Pentru a face cât de cât funcţională această democraţie dintr-o ţară foarte săracă şi aflată sub influenţa Moscovei, s-au plătit bani grei. Am văzut în Kârgâzstan unul dintre cele mai moderne sisteme de vot. Kârgâzii folosesc identificarea biometrică a votanţilor. Dacă amprentele nu-i pot fi citite, alegătorul e identificat cu ajutorul unei camere digitale. Se votează cu ajutorul unor maşinării informatizate. Buletinul de vot e citit de un scanner în momentul introducerii în urnă, în condiţii de secret absolut. La finalul votării, e suficientă o simplă apăsare de buton, pentru a avea rezultatul votării tipărit în câteva secunde. Numărarea manuală nu dispare. De fapt, rezultatul final al scrutinului e bazat pe numărarea manuală, fiindcă scannerul ar putea da erori. În secţia unde am asistat la despuierea urnelor, confruntarea cu „proba materială” a durat 45 de minute şi n-a existat nicio eroare. Între timp, toată ţara aflase rezultatul provizoriu. Din punct de vedere tehnic, multe naţiuni europene ar putea fi geloase pe facilităţile de care dispune Kârgâzstan. Multe dintre ele sunt fabricate în Coreea de Sud, care are o relaţie specială cu ţara central-asiatică: în timpul ocupaţiei japoneze, mulţi coreeni s-au refugiat în sudul Siberiei, fiind apoi dispersaţi de Stalin în mai multe regiuni din Asia centrală, inclusiv în actualul Kârgâzstan.

Dacă într-o democraţie bogată precum cea austriacă vedem că marea coaliţie, adică un compromis politic de tip bipolar, nu produce moderaţie, ci extremism, într-o democraţie foarte săracă victoria e obţinută cu ajutorul stigmatizării etnice.

Faptul că logistica votării e mult mai bună decât în majoritatea ţărilor europene nu înseamnă că şi din punct de vedere substanţial avem de-a face cu un progres semnificativ. Marea problemă a vieţii politice din ţara a cărei capitală e Bîşkek (care se numea în comunism Frunze) e aceea că voturile sunt cumpărate. Pe scară largă. Am discutat cu premierul şi şefa Comisiei Electorale Centrale şi i-am întrebat cât costă un vot. Între 15 şi 85 de dolari, mi-au spus ei, bazându-se pe datele din anchetele poliţiei care a surprins asemenea tranzacţii. Să mai adaug că nu există limite pentru cheltuielile de campanie, aşa că nu vă veţi mira dacă vă spun că şi-n Capitală, şi în regiunea din vestul ţării unde am urmărit votarea se puteau vedea la tot pasul afişe mai mari decât cele pe care le puteam vedea, până de curând, şi-n oraşele şi satele României.

În fine, un cuvânt despre retorica politicienilor. Ţara e dominată de un clivaj nord-sud, care are şi o dimensiune etnică, minoritatea uzbecă fiind concentrată în partea sudică a teritoriului, iar nordul oferind oportunitatea de a lucra dincolo de graniţă, în Kazahstan. Campania a consolidat clivajul: Babanov e din nord, iar Jeenbekov - din sud. Primul a fost acuzat că e „omul Kazahstanului”, mai ales după ce s-a aflat că a avut la un moment dat un paşaport kazah şi a fost primit de către preşedintele Nazarbaev. Stigmatizarea lui de către Atambaiev a avut succes încă din primul tur, deşi multă vreme Babanov era convins că el va fi cel care se va impune în runda întâi...

Dacă într-o democraţie bogată precum cea austriacă vedem că marea coaliţie, adică un compromis politic de tip bipolar, nu produce moderaţie, ci extremism, într-o democraţie foarte săracă victoria e obţinută cu ajutorul stigmatizării etnice. Vă las să trageţi singuri alte concluzii...