Alegerile din R.Moldova şi Ucraina, influenţate de şantajul energetic

Să vorbeşti acum despre „şantaj energetic“ este ceva total incorect politic, Dar e perfect util, funcţional şi eficace pentru a înţelege raţionamentul cinic al super-puterilor ce-şi adună din nou piesele pentru a monta un alt episod din noul Război Rece.

Asta se întâmplă acum când problema surselor energetice, a transportului şi a prelucrării în condiţii de siguranţă devine cheia tuturor, absolut tuturor scenariilor care se discută acum pentru viitorul imediat şi în perspectiva apropiată şi medie. Scenarii pentru timp de pace, dar şi pentru vreme de război, căci nimeni nu ştie cât de departe vor merge situaţiile conflictuale care încep să se deseneze între principalii protagonişti ai jocurilor şi, prin extensie, între ţările mici şi mijlocii aflate în dependenţă de securitate şi vasalitate economică din ce în ce mai accentuată, aşa cum este regula pe timp de criză.

Condiţiile în care se desfăşoară această nouă confruntare care pleacă de la geopolitica energiei sunt marcate de caracteristici globale cu totul noi. În primul rând, pe an ce trece, la nivelul economiilor diferitelor state, se simt din ce în ce mai puternic consecinţele schimbărilor climatice, determinând o nevoie acută de rezerve considerabile de energie pentru supravieţuirea cel puţin în parametrii actuali. În al doilea rând, s-a schimbat fundamental harta tradiţională a marilor consumatori şi producători de energie, odată cu noul statut de independenţă energetică al SUA care devine marele exportator al lumii actuale, în paralel cu cererile enorme ale Chinei şi Indiei aflate în plină creştere a producţiilor energofage şi, în al treilea rând, a extensiei Rusiei prin investiţii substanţiale în fostele republici sovietice şi prin încheierea acordului privind rezervele din Marea Caspică.

În acest context, nimic nu poate fi mai grav pentru o ţară decât să fie izolată de sursele sale de aprovizionare energetică, cu atât mai mult dacă este vorba despre zone complet dependente de import. În cazul R.Moldova şi Ucrainei, chestiunea este simplă: vor să ştie cine le asigură energia necesară şi în ce condiţii. Iar semnalul de acum privind prinderea celor două ţări în mijlocul arcului de cerc desenat de ruşii care deschid noile reţele de aprovizionare către foarte doritoarea piaţă europeană înseamnă pentru cele două ţări o lovitură enormă şi un avertisment clar şi deloc subtil pentru alegători. Şi nu numai pentru ei şi nu numai pentru politicienii de la Chişinău şi Kiev, căci Rusia încearcă acum să meargă cu mult mai departe pe scenariul geopolitic clasic ce împărţea lumea între „puteri maritime“ şi „puteri continentale“, implementând reţeaua sa europeană şi asiatică de conducte pentru a atinge şi condiţiona principalele pieţe ce pot fi transformate în zone de dependenţă pură.

Americanii au sesizat just acest fenomen, diplomaţia lor încercând de ani de zile să determine o schimbare profundă a atitudinii UE pentru a favoriza o deschidere mult mai amplă, poate chiar înlocuind aprovizionarea rusească, cu gazul lichefiat made în USA. Deocamdată, încercarea lor este un eşec deoarece ultima mare bătălie, cea de a împiedica construirea North Stream 2 nu numai că nu a reuşit, dar a creat şi condiţiile pentru prelungirea conductei către Franţa. Asta în paralel cu perspectiva unui Turkish Stream şi Iranian Pipeline ocupând spaţiul de sud-est, ajungând în Austria sau în Italia, dar lăsând o zonă de acum plină de incertitudini majore, centrul arcului de cerc, Ucraina, R.Moldova ieşite din zona de contact. Iată ce hartă difuzează ruşii:

Pot s-o şi facă? Sigur că da, mai ales în condiţiile în care, absolut evident, priorităţile politice ale UE sunt acum subsumate raţionamentului supravieţuirii economice, mai ales că perspectivele climatice nu sunt deloc favorabile. În fiecare an reapare discuţia despre capacitatea reală a unor economii naţionale din partea de nord a continentului de a rezista perioadei de iarnă, scenariul „horror“ fiind acela al persistenţei câteva săptămâni a unui front de aer polar...Drept care, oferta rusească surâde foarte multor state, nu numai Franţei şi Germaniei, ci şi celor din Europa centrală şi, normal, statelor mai sărace şi fragile din Balcani.

În cazul Ucrainei şi R.Moldova, dependenţa este atât de mare şi vizibilă încât a devenit un posibil factor de destabilizare politică. Dar în cazul celorlalte?

Răspunsul este cinic şi, din nenorocire, mi se pare a deveni îngrijorător de similar cu cel dat în perioada cea mai tensionată a Războiului Rece: depinde exclusiv de interesele superioare ale super-puterilor care îşi reîmpart hărţile de influenţă. O fac nu numai din cauza competiţii existente între ele şi pe care nu o poate nicidecum deghiza limbajul unor tratate de pace sau convenţii internaţionale. Este o reacţie care vine să confirme că am ajuns la finalul unui ciclu istoric în care s-au acumulat decenii de pace, timp în care, spre disperarea super-puterilor tradiţionale, au apărut şi alţi actori care şi-au dorit partea lor de tort, lucru greu de admis şi aproape imposibil de realizat. În consecinţă, una după alta, încep să se anuleze promisiunile făcute de puterile intermediare că ar putea garanta soarta unor state tradiţional aflate în avanpostul oricărei situaţii conflictuale aşa cum sunt cele fost sovietice de pe linia de contact cu UE/NATO. Acestea pot să măsoare acum valoarea angajamentelor privind asigurarea independenţei lor faţă de vecinul estic, tocmai folosind mecanismele democratice care să le aducă aproape de structurile occidentale.

Raţionamentele acestea sunt acum complet zdruncinate de revenirea brutală a presiunii ruse în condiţiile în care europenii simt că trebuie să opteze rapid pentru o soluţie care să le dea o perspectivă cât de cât confortabilă de supravieţuire energetică, exact în acest moment în care se adâncesc tensiunile în spaţiul euroatlantic şi în relaţia cu aliatul strategic american funcţionează din plin sancţiunile şi contra-sancţiunile economice. 

Decembrie 2018, ceremonia de prezentare a proiectului EastMed

Este oare întreaga Europă condamnată să trăiască (din nou) sub presiunea politică enormă a ameninţării ruseşti şi să cedeze mereu la oferta de nerefuzat a Moscovei?

Deocamdată, doar România ar avea posibilitatea de a-şi exploata zăcămintele din Marea Neagră, rămânând deschisă problema pieţelor de vânzare şi capacităţilor de conectare. Dar restul?

Există o soluţie teoretică, se numeşte Proiectul EastMed care a fost decis între liderii Greciei, Ciprului, Italiei şi Israelului pentru a începe să fie construit în 2025. Dacă se va concretiza, conducta cu o lungime de 2.200 km va lega Europa de zonele de extracţie a gazului din Leviatan şi Tamar urmează să ajungă la portul Otranto din sudul Italiei, beneficiind şi de o investiţie de 100 mil$ din partea UE. În 2030, studiul de fezabilitate anunţă că va fi posibil să fie importate 100 de miliarde metri cubi de gaz, reducând cu 38% dependenţa europeană de importurile din Rusia.  Problemele de fezabilitate ar putea fi legate şi de viitoare considerente politice şi de securitate deoarece conducta va trece prin zona în litigiu din apropierea Ciprului.  Amintind şi de discuţia care spune că astfel, se va deschide şi posibilitatea unei construcţii viitoare care să intereseze şi România şi, poate, mai departe, R.Moldova şi Ucraina.

2025 este însă departe. Supravieţuirea energetică a Europei se joacă acum şi în condiţiile actualului raport de forţe. Şi alegerile din Ucraina şi R.Moldova vin acum şi să ne vor permite să vedem cât de mult a putut fi influenţată opinia publică de marele şantaj rus deghizat acum, pentru a respecta sensibilităţile diplomatice, în „ofertă favorabilă ambelor părţi“. N-a fost niciodată aşa, nu poate fi şi nici nu se va întâmpla. Întrebarea este când anume cineva va abandona şi pe cine, cât de repede şi cât de complet. În funcţie de răspuns, vom vedea cum se reface harta de putere în partea noastră de lume.