Alegerile din Spania: recompensa politicii bazate pe valorile şi aşteptările propriului electorat

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Până în 2015, în Spania au alternat la putere doar două partide: popularii (PP) şi socialiştii (PSOE). Atunci când era greu să se formeze o majoritate parlamentară, unul din cele două partide se alia cu naţionaliştii basci sau catalani.

Criza economică - o criză care a început mai devreme în Spania, în 2007, fiind pornită din declinul sectorului imobiliar - a dus la formarea a două noi partide: Podemos, un partid populist de stânga şi Ciudadanos, un partid liberal de centru. Apariţia acestor două noi partide a contribuit decisiv la fragmentarea spectrului politic. În acest context, naţionaliştii catalani au revendicat independenţa, au proclamat-o unilateral pentru ca ulterior guvernul central de la Madrid să restaureze în această provincie puterile sale constituţionale. Naţionaliştii catalani au scontat, printre altele, pe faptul că guvernul de la Madrid, dominat de PP dar care avea o majoritate fragilă în Parlament, nu va reacţiona adecvat din acest motiv al fragilităţii. Chiar dacă PP a salvat unitatea Spaniei, a pierdut puterea datorită unui scandal de corupţie. Pe acest fundal, socialiştii au debarcat guvernul Rajoy printr-o moţiune de cenzură în 2018 dar a fost obligat să organizeze alegeri anticipate în aprilie 2019, tot datorită situaţiei din Catalonia (guvernul Sanchez a promis mai multă deschidere faţă de Catalonia, ceea ce a provocat reacţii foarte radicale împotrivă din partea opoziţiei dominată de PP).

Politica mai tolerantă a guvernului PSOE faţă de problema catalană ar fi trebuit să ducă la un câştig electoral pentru PP şi Ciudadanos. Această consecinţă nu s-a materializat datorită apariţiei unui nou partid, Vox, condus de Santiago Abascal, fost mebru al PP. Vox nu este un partid populist naţionalist, precum Adunarea Naţională din Franţa sau Lega din Italia, ci este mai degrabă asemănător PiS din Polonia sau Fidesz din Ungaria, exponente ale unui naţionalism conservator catolic, făcând toate parte din familia populismului de dreapta. Vox se declară a fi liberali din punct de vedere economic şi conservatori din punct de vedere al valorilor morale. Vox este anti-feminist şi pentru abolirea autonomiei acordate regiunilor. Acest partid a căpătat reprezentare în parlamentul regional din Valencia în decembrie 2018 şi a reuşit să intre în Parlament cu ocazia acestor alegeri, obţinând 24 de voturi.

PP a avut un rezultat foarte slab, ajungând de la 137 de locuri în Camera inferioară la doar 66. Rezultatul nu este doar din cauza apariţiei Vox, ci şi a sistemului electoral care produce efecte proporţionale accentuate în regiunile mai populate dar mai puţin proporţionale în regiunile mai slab populate. Aceasta înseamnă că familiile politice foarte divizate (cum este în acest moment dreapta spaniolă, împărţită între PP, Ciudadanos şi Vox) sunt penalizate, iar partidele politice mari, precum PSOE, care nu au rivali ideologici foarte puternici (Podemos a obţinut 42 de locuri în Parlament dar în alianţă cu un partid de stânga, Stânga Unită, sub denumirea de Unidas Podemos) sunt avantajate. Astfel, de pe urma căderii Podemos, a profitat cel mai mult PSOE.

Noile partide, Podemos şi Ciudadanos, au fost considerate de către alegători ca partide vechi, făcând parte din sistem, iar Vox a fost considerat ca fiind în afara sistemului. Nu este un fenomen nou, este ceea ce se întâmplă la ora actuală în Italia cu M5S şi ceea ce se va întâmpla fără îndoială într-un viitor apropiat cu LRM în Franţa. Bazinele electorale ale stângii şi dreptei în Spania sunt aceleaşi, doar fragmentarea spectrului politic face să fie întreţinută iluzia că ceva în mod radical diferit s-a întâmplat.

Care va fi viitoarea coaliţie de guvernare în Spania? Probabil negocierile vor începe în perioada imediat următoare dar se vor finaliza abia după alegerile pentru Parlamentul European: fiecare partid va dori să testeze încă o dată forţa sa electorală. Dacă PSOE va avea un rezultat foarte bun la aceste alegeri care vor avea loc în mai puţin de o lună, va deveni unul din cei mai importanţi lideri politici socialişti din Europa, cu un cuvânt important de spus în alianţele pe care S & D va dori să le realizeze în noul Parlament European. Un rezultat bun al PSOE la alegerile pentru Parlamentul European va face mai uşoară sarcina negocierii unei coaliţii în jurul acestui partid. O coaliţie cu Ciudadanos este exclusă, liderul acestui partid Albert Rivera fiind total împotrivă, iar membrii PSOE şi-au exprimat clar punctul de vedere potrivit căruia nu doresc o asemenea alianţă. PSOE se poate alia cu partide regionale din Ţara Bascilor, insulele Canare, Valencia şi Cantabria, o asemenea coaliţie urmând a avea 175 de voturi, cu un vot mai puţin decât majoritatea necesară de 176 voturi.

O altă opţiune este alianţa PSOE nu doar cu aceste partide regionale dar şi cu alte două partide catalane, Stânga Republicană Catalană şi Împreună pentru Catalonia. Este exact coaliţia care a votat moţiunea de cenzură împotriva guvernului Rajoy în 2018. Riscul unei asemenea coaliţii care ar aduna 199 de locuri în Parlament ar fi unificarea dreptei din opoziţie care va continua să acuze PSOE (cu argumente solide) că sprijină deschis separatismul catalan.

Ambele opţiuni sunt riscante pentru PSOE, prima pe termen scurt, a doua pe termen lung. Există şi o a treia opţiune, aceea de a obţine sprijinul pentru o majoritate parlamentară doar din partea Stângii Republicane Catalane, un partid regional care nu a abandonat tema separatistă dar este mai puţin radical decât Impreună pentru Catalonia.

O asemenea opţiune este în curs de a fi conturată la Madrid, în context post-electoral. Recenta interdicţie pentru Carles Puigdemont de a candida la alegerile pentru Parlamentul European face parte din acest scenariu. Stânga Republicană Catalană va putea obţine un rezultat şi mai bun la alegerile pentru Parlamentul European decât la aceste alegeri, ceea ce va crea justificarea pentru ca doar acest partid, dintre cele separatiste catalane, să fie cooptat la guvernare.

Lecţia alegerilor din Spania este că niciun partid nu poate pretinde că poate revoluţiona scena politică pe termen lung. Noile partide s-au dovedit a fi experimente meteorice, iar succcesul relativ al Ciudadanos pare a fi excepţia de la regulă: acest partid a început ca un partid anti-sistem, fiind din ce în ce mai apropiat de liberalismul clasic, având o traiectorie similară LRM (Ciudadanos face parte în acest moment din ALDE). Vox a luat voturi de la PP deoarece a tratat teme pe care partidele mainstream au refuzat să le abordeze, precum migraţia. Abia spre sfârşitul campaniei electorale, atunci când era prea târziu, liderul PP Pablo Casado a început să abordeze această temă. Procedând astfel, Vox a avut aceeaşi strategie ca şi Democraţii Suedezi.

Alegerile din Spania demonstrează că electoratul are încredere în partidele care au un program politic coerent, în acord cu valorile pe care ar trebui să le promoveze potrivit aşteptărilor propriului electorat şi că orice abatere de la aceste valori este sancţionată nu prin absenteism, ci prin votul dat altor partide. PSOE a pierdut voturi până acum în favoarea Podemos, pentru a le recâştiga în prezent, după cum PP a pierdut voturi în faţa Vox dar le poate recâştiga printr-o opoziţie fermă la adresa viitorului guvern.

Alegerile din Spania arată pentru partidele politice din România ce comportament politic este de succes şi ce comportament politic duce la eşec - important este ca această lecţie să fie înţeleasă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite