ANALIZĂ George Friedman: SUA, Europa şi NATO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Fisurile adânci din interiorul Uniunii Europene se pot reflecta şi în interiorul NATO“
„Fisurile adânci din interiorul Uniunii Europene se pot reflecta şi în interiorul NATO“

Statele Unite ale Americii se tem că neînţelegerile dintre statele membre UE vor afecta relaţia transatlantică existentă. Oficialii americani au început să îşi exprime deja îngrijorările legate de situaţia din interiorul Uniunii Europene. Secretarul de stat american John Kerry a declarat, pe 12 februarie, că SUA au un interes „foarte puternic” în prezenţa Marii Britanii în interiorul Uniunii Europene.

Până în prezent, Statele Unite au considerat problemele UE ca fiind chestiuni ce aparţin statelor europene, dar pe care acestea le pot rezolva între ele. SUA nu au crezut că aceste probleme ar avea capacitatea să afecteze interesele americane, aşa cum nu au crezut că America poate fi capabilă să influenţeze politicile europene. Dimensiunea situaţiei părea prea amplă pentru a putea fi influenţată.

Fragmentarea accentuată a UE a schimbat calculele Statelor Unite. Fisurile adânci din interiorul Uniunii Europene se pot reflecta şi în interiorul NATO. Politica SUA în Europa se concentrează pe probleme de securitate în timp ce puterile europene îşi construiesc relaţiile între ele ţinând cont şi de alţi factori. De exemplu, îngrijorările Germaniei legate de guvernul Poloniei şi de FIDESZ care guvernează în Ungaria sunt cele care influenţează Berlinul atunci când îşi construieşte politica în Europa Centrală şi de Est. Această abordare diferă de cea a SUA interesate să apere Europa de Est – începând cu statele baltice şi terminând cu România – de influenţa rusească, ca parte a strategiei naţionale americane. O parte din ţările europene sunt în acord cu politicile americane şi chiar au trimis forţe militare, în timp ce alte state nu vor să se implice în niciun fel. Dar în final, decizia va fi mai complexă şi nu se va baza pe gradul de ameninţare în sine.

Incapacitatea UE în faţa valului de refugiaţi

La fel de important pentru SUA este şi valul de refugiaţi din Siria care are potenţial periculos nu doar pentru Europa, ci şi pentru întreţinerea reţelelor teroriste din toată lumea. Incapacitatea UE de a dezvolta un program coerent pentru refugiaţi îi măreşte incapacitatea da a trimite forţele necesare pentru a patrula în Meditarană. Dupa o perioadă lungă de timp, este încă neclar dacă şi când vor trimite ţările europene suficiente trupe în zonă. Dorinţa liderilor europeni este ca forţa de intervenţie să fie una din partea NATO, ceea ce ar presupune şi participarea americană. Pe 11 februarie, NATO a anunţat că trimiterea unor nave în Marea Egee, ca urmare a unei cereri a Germaniei, Turciei şi Greciei, în scopul de a reduce traficul de persoane. SUA se tem însă de ce ar însemna să trimiţi trupe într-o zonă caracterizată de un mediu politic atât de haotic.

În timpul Războiului Rece situaţia era simplă, exista un consens politic şi planurile erau construite ca atare. Existau şi fricţiuni binenţeles, mai ales că Franţa îşi dorea să fie privită ca o mare putere, dar totul avea o limită. Pentru o vreme, imediat după căderea Uniunii Sovicetice, existau puţine misiuni ale NATO. Odată cu revenirea Rusiei ca mare putere şi ţinând cont de criza refugiaţilor – care implică de la lupta contra Statului Islamic până la elemente legate de controlul maritim şi interdicţii pentru refugiaţi – coordonarea dintre SUA şi Europa a redevenit importantă.Statele Unite au descoperit însă că fragmentarea europeană şi procesul decizional ciudat afectează NATO. Confruntarea militară între Rusia şi Turcia, stat membru NATO, ar trebui să fie de la sine o chestiune de interes pentru Alianţa Nord Atlantică. În schimb discuţia se mută pe subiectul refugiaţilor, care are legătură cu spaţiul Schengen şi libertatea de circulaţie în spaţiul european. Problemele NATO, problemele UE, probleme hibride, toate afectează situaţia din regiune. Toate ameţesc deciziile europene. Iar America e paralizată.

În ciuda tuturor acţiunilor unilaterale americane, noţiunea de Alianţă Transatlantică rămâne definitorie din punct de vedere conceptual pentru politica de apărare a SUA. Este de la sine înţeles, chiar şi fără explicaţii, că în situaţii extreme NATO va acţiona unitar. Intervenţiile militare americane se bazează pe principiul de intervenţie a coaliţiei. SUA este implicată militar în Orientul Mijlociu şi Îndepărtat. Forţele sale sunt mult mai mari decât cele europene, dar cea mai mare parte a lor este dedicată părţii logistice şi de protejare. Forţele armate pe care SUA le pot trimite în Orientul Mijlociu şi Îndepărtat sunt doar o parte din forţa necesară pentru a le putea trimite propriu-zis şi a le întreţine.

image

Marea Britanie, crucială pentru americani 

Statele Unite s-au bazat pe o coaliţie când au intervenit în Irak. NATO nu a fost prezentă. Britanicii în schimb, da. Marea Britanie a fost singura ţară europeană care a participat în coaliţie şi care a fost dispusă să trimită forţe substanţiale. Relaţia bilaterală dintre SUA şi Marea Britanie acţionează ca o fundaţie a politicii americane. Este în acelaşi timp o forţă în interiorul NATO care încearcă să coaguleze restul membrilor. Teama americanilor este că, în timp ce pun preţ pe relaţia cu britanicii, Brexit-ul va otrăvi relaţia europenilor cu britanicii şi acest lucru va face şi mai dificilă situaţia din interiorul NATO.

Deja nu se mai ştie că SUA au fost un mare avocat al integrării europene. Ideea unei uniuni economice integrate a făcut parte din Planul Marshall. Europenii au fost cei care s-au opus la început, în timp ce SUA considera integrarea ca o soluţie pentru economia în dificultate a Europei şi, în acelaşi timp, o bază comună pentru apărarea în faţa URSS. Statele Unite cred în continuare în unitatea europeană pentru că ea va întări NATO. Poate e un vis, dar e un vis al parteneriatului transatlantic. În consecinţă, SUA sunt frustrate pentru că nu pot face nimic pentru a rezolva probleme economice europene, dar vor măcar să limiteze pagubele. Şi astfel, nu îşi doresc să vadă Marea Britanie părăsind Uniunea Europeană.

Divizarea europeană şi neputinţa Statelor Unite 

Divizarea europeană e cât se poate de reală. De exemplu, interesele naţionale ale Germaniei şi Italiei sunt divergente în chestiunea reglementărilor bancare şi asupra viitorului uniunii bancare. Neînţelegerile se vor extinde şi în alte domenii şi vor afecta în final şi NATO. În viziunea mea, NATO este o alianţă militară, iar o alianţă militară are nevoie de forţe armate. Multe dintre ţările europene nu au un număr semnificativ de militari, au doar protocoale militare. În al doilea rând, o alianţă militară are nevoie de un scop. În timpul Războiului Rece exista un scop clar. Acum sunt mai multe misiuni posibile şi fiecare dintre ele are nevoie de o abordare diferită. Situaţia aceasta nu poate constitui baza unei alianţe militare de vreme ce fiecare acţiune este decisă de grupuri politice, motiv pentru care nu se poate anticipa ce decizii vor lua acestea. Complexitatea situaţiei şi diferenţele de opinie din alianţă exclud un proces decizional clar.

Statele Unite ale Americii au luat ca de la sine înţeles faptul că Alianţa Transatlantică va supravieţui acestor probleme. Astăzi se confruntă cu faptul că o decizie comună este tot mai greu de luat. Concentrându-se pe păstrarea Marii Britanii în UE, SUA se aşază pe aceeaşi poziţie cu cei mai vehemenţi suporteri ai Uniunii Europene. Este o strategie, cel puţin, interesantă. Nu-ţi recruta cei mai apropiaţi aliaţi, ci ţările care privesc SUA cu indiferenţă şi dispreţ. Mă îndoiesc că strategia asta va funcţiona. De asemenea, mă îndoiesc că o posibilă ieşire a Marii Britanii din UE va însemna declinul NATO. Cred, de fapt, că declinul a trecut deja de punctul de la care nu există întoarcere. Dar SUA nu a rămas fără resurse şi Washingtonul a decis că protejarea alianţei NATO merită încă o şansă. Există aliaţi de ambele părţi ale Atlanticului, dar nu sunt toţi state membre UE. Astfel, coaliţia se schimbă cu fiecare problemă. Acest lucru nu este, totuşi, imposibil de gestionat, decât în cazul în care se produc disensiuni şi mai profunde în structura NATO.

SUA se tem că Alianţa Transalantică, care defineşte strategia americană, se va prăbuşi sub presiunile europene. Interesele aliaţilor rămân aceleaşi şi de aceea relaţiile s-ar putea păstra intacte. Doar că e nevoie de o structură mult mai dinamică, una care să aibă efectiv posibilitatea de a face faţă divergenţelor de opinie din Europa.


Traducere din limba engleză a textului „The US, the EU and NATO“, publicat de George Friedman în geopoliticalfutures

geopolitica futures logo
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite