Anul Rusiei

2013 a fost cel mai bun an al Rusiei după destrămarea URSS. Iar 2014 se arată a fi cel puţin la fel de profitabil regimului Putin. De ce să nu facă Rusia ce vrea, când UE şi SUA îi lasă teren liber ca niciodată după prăbuşirea comunismului? Are vreun răspuns UE pentru previzibila orientare a atenţiei Kremlinului spre aducerea la ordine a Moldovei şi Georgiei? Greu de crezut, având în vedere chinuitorul orizont electoral european.

Kremlinul a câştigat, în ultimele luni, în dosarul sirian, a obţinut un acord istoric în cel iranian şi a stopat expansiunea UE în zona sa de influenţă directă.

Politica în forţă a readus Rusia în postura de jucător planetar, pe multiple fronturi.

O soluţie în Siria nu mai e posibilă fără Rusia şi Iran. La scară regională, ţinerea sub control a lumii musulmane – aruncate în haos de beţia ”primăverii arabe” – nu mai e posibilă fără tandemul ruso-iranian.

După ce a punctat decisiv în Orientul Mijlociu, teren american de două decenii încoace, Rusia şi-a întors, aparent în ultimul moment, privirea spre ”curtea din spatele casei” proprii. A fost suficient ca Putin să mustre părinteşte regimul de la Kiev pentru ca Ucraina să întoarcă spatele Europei. Protestele din Maidan Nezalezhnosti (Piaţa Independenţei) stârnesc acum aplauzele inutile ale politicienilor europeni (vezi rezoluţia Parlamentului European de joi, 12 decembrie), preocupaţi, însă, înainte de orice, de propriul viitor politic, sub presiunea curentului eurosceptic-eurofob.

Ofensiva energetică

Să presupunem că anul viitor Rusia va dori să recurgă la varianta maximală pentru a domoli europenismul unei Moldove disperate să se agaţe de o barcă ai cărei pasageri, de altfel, în majoritate, o privesc oricum, numai binevoitor nu. Desigur, există destule mijloace de presiune şi intervenţie îndeajuns de convingătoare pentru a nu se ajunge la soluţia radicală. Mai ales că sunt programate, în 2014, alegeri parlamentare şi dincolo de Prut. Dar să luăm în calcul scenariul intervenţiei militare. După precedentul georgian din august 2008, la câteva luni după ”istoricul” summit NATO de la Bucureşti – primul desfăşurat în spaţiul ex-comunist – o atare ipoteză nu mai poate fi considerată absurdă. De la Tiraspol la Chişinău sunt 80 de kilometri. Ce ar face UE şi NATO? Foarte probabil ceea ce-au făcut când ruşii au invadat Georgia: proteste vehemente.

Dar nu va fi cazul ca Rusia să umilească în acest fel Europa. Pentru că Moscova joacă foarte abil cartea energetică. În vreme ce UE se opune construirii pe teritoriul său a gazoductului South Stream, Bulgaria a început lucrările, iar premierul sloven şi-a declarat, în contextul economic dificil prin care trece ţara sa, sprijinul pentru proiect, după ce a avut discuţii cu Medvedev. Ungaria va finaliza, în câteva luni, partea tehnică a documentaţiei de proiectare, construcţia tronsonului maghiar urmând să înceapă în aprilie 2015. Până una-alta, Gazprom e gata să preia controlul companiei petroliere croate, după negocierea cu Viktor Orban a acţiunilor deţinute de statul ungar în capitalul acesteia.

Vicepremierul rus Dmitri Rogozin a avertizat clar, încă de la început de septembrie, la Chişinău: ”Nu uitaţi că vine iarna. Sper că nu veţi îngheţa”. Va face ceva concret UE? Dar România, care nu şi-a ţinut promisiunile făcute Republicii Moldova în ultimii ani?

Votul Parlamentului European, marţi, privind liberalizarea importurilor de vinuri moldoveneşti riscă să fie mai degrabă un gest simbolic, în timp ce embargoul impus de Rusia în septembrie are efecte economice serioase. Vinurile româneşti au de ani de zile porţile deschise în UE, dar n-au reuşit încă să ajungă pe rafturile magazinelor. Dacă şi până vor găsi producătorii moldoveni distribuitori, vor cântări greu pierderile cauzate de interdicţia de comercializare pe piaţa rusă. La fel, dacă Acordul de Asociere nu se va traduce, în câteva luni, prin eliminarea vizelor pentru cetăţenii moldoveni, partidele pro-europene vor avea dificultăţi în a-i convinge pe aceştia să le încredinţeze un nou mandat. Dar e dispusă clasa politică europeană să-şi asume această decizie pentru moldoveni, când tot mai mulţi votanţi occidentali ar vrea, pur şi simplu, să-i vadă pe români şi bulgari în afara unei Uniuni tot mai şubrede?

Presiunea militară

Discursul belicos al lui Putin, ţinut joi în faţa Parlamentului rus, sintetizează viziunea sa asupra ”responsabilităţii istorice a Rusiei”, într-o ”lume tot mai contradictorie şi mai agitată”, în care Rusia nu pretinde apelativul de supraputere, dar se va strădui să fie lideră, ca un ”garant-cheie al stabilităţii globale şi regionale”, ”garant al valorilor tradiţionale în faţa decandenţei lumii occidentale”.

Vladimir Putin a ţinut să fie foarte explicit: ”nimeni nu trebuie să aibă impresia că va putea obţine o superioritate militară asupra Rusiei. Nu vom accepta niciodată acest lucru, iar programul de reînarmare a ţării, fără precedent, o dovedeşte”.

Din anii cei mai fierbinţi ai Războiului Rece, Moscova n-a mai grăit atât de ameninţător. Nu sunt vorbe în vânt, după cum o dovedesc ordinul de sporire a prezenţei militare ruse în Arctica (ca reacţie la demararea de către Canada a unei proceduri la ONU de extindere a suveranităţii sale asupra Polului Nord), informaţiile privind amplasarea în enclava Kaliningrad şi de-a lungul frontierei cu ţările baltice a unor baterii de rachete, în replică la scutul antirachetă american, precum şi investiţiile masive în programul spaţial şi pregătirile pentru lansarea, anul viitor, a primei navete spaţiale militare ruseşti.

E limpede ce cărţi joacă Rusia. Nu e vizibil încă dacă Uniunea Europeană are o politică faţă de Rusia. Germania, de exemplu, sigur are. Şi tot mai multe state din centrul şi estul Europei – nu şi România.

UE nu dă semne că ar avea o poziţie coerentă nici faţă de statele spaţiului ex-sovietic. E greu de crezut că se mai gândeşte cineva, la Bruxelles ori în vreo cancelarie semnificativă, la extinderea UE, când e tot mai dificil de păstrat echilibrul între încurajarea manifestaţiilor democratice de la Kiev şi promisiunile în plan naţional privind măsurile anti-imigraţie.

Trezirea Rusiei nu mai avantajează nici măcar perspectiva menţinerii unei zone tampon la graniţa estică – ceea ce ar însemna sacrificarea visului european al moldovenilor, gruzinilor şi, poate, ucrainenilor pe altarul real politik şi blocarea lor într-un spaţiu gri. Pentru că Rusia simte că e momentul potrivit să recupereze ce a pierdut după colapsul sovietic. Iar acest fapt obligă Uniunea Europeană să-şi formuleze strategia faţă de regimul Putin înainte de summit-ul UE-Rusia din februarie 2014.