Atacul asupra Occidentului

Donald Trump, decorat în Arabia Saudită FOTO EPA

Nu este vorba despre teoria conspiraţiei universale, ci despre constatarea unei evidenţe: lumea occidentală, sistemele sale fundamentale de valori, structurile sale de siguranţă, se află sub un atac fără precedent.

Există toate semnele că sistemul occidental se confruntă cu o serie de şocuri interne majore, fără precedent ca intensitate, multiplicându-se cu o viteză exponenţială în timp ce, pe plan extern, apar noi şi ameninţări, unele continuare a unor situaţii conflictuale mai vechi, altele cu totul noi, genereate de dorinţa noilor actori de putere de a reîmpărţi sfere de influenţă şi de a-şi apropria cât mai multe teritorii, reale sau virtuale, din ceea ce însemna, până mai deunăzi, terenul rezervat de joc al puterilor occidentale. Dacă acceptaţi echivalarea „lumii occidentale“ cu spaţiul euro-atlantic, atunci să enumerăm crizele şi să vedem dacă există similitudini între diferitele crize naţionale şi dacă, eventual, ele se pot subsuma unei arhitecturi logice a destrucţiei. Şi să vedem dacă se poate confirma opinia mea că este vorba despre un atac împotriva lumii occidentale, perfect coordonat şi care răspunde următorului raţionament: analizele operative militare şi de securitate au demonstrat că un atac frontal împotriva spaţiului euro-atlantic, militar sau economic, chiar dacă nu este imposibil, ar fi extrem de costisitor şi cu rezultate imprevizibile. În consecinţă, trebuiau să fie privilegiate formulele de slăbire, diluare şi implozie a structurilor interne de putere ale acestui spaţiu, determinând o mişcare de implozie a sa.

Primul element extrem de relevant este că, în ultimul deceniu, a apărut şi s-a confirmat un fenomen extrem de grav: a început şi s-a consolidat ceea ce organizaţiile teroriste (în principal Al Qaeda şi Daesh) promiseseră la modul cel mai ferm, anume transferul conflictelor intercomunitare specifice din Orientul Apropiat şi Africa înspre aşa-numitele „ţări cruciate“, cele prezente reunite în Coaliţia internaţională împotriva terorismului. Mişcarea a reuşit, este în plină desfăşurare şi amplificare, odată cu plecarea din Siria a mii şi mii de „luptători străini“ care se întorc acum la familiile lor din Europa, găzduiţi cu bucurie de comunităţile islamice din spaţiul occidental, gata să continue lupta şi să devină educatorii unor noi generaţii de jihadişti europeni. Promiţând să facă exact acelaşi lucru acelaşi lucru şi în SUA şi Canada. Cu rezultate deja vizibile, seria de atentate care zguduie în continuare ţările occidentale într-o progresie pe care parcă nimeni n-o poate opri. Şi asta a dus la primul efect efectul dorit: instalarea unei stări de nelinişte şi nesiguranţă în viaţa cotidiană a societăţilor din Occidentul european, asimilarea „ameninţării teroriste“ ca un fapt inerent şi cu care fiecare trebuie să se obişnuiască să trăiască.

Nu este deloc întâmplător faptul că în SUA izbucnesc scandaluri simultane la cel mai înalt nivel menite să paralizeze structurile de decizie reprezentative atât tabăra republicană, cât şi cea democrată, cultivându-se ideea că ţara se află în proximitatea unui război civil.

Al doilea element este o dezvoltare logică a acestei situaţii: societăţile occidentale au fost obligate să ia măsuri extreme de protecţie, inimaginabile în urmă cu câţiva ani, de la aplicarea stării de urgenţă până la legislaţii restrictive privind controlul comunicaţiilor, anularea unora dintre prevederile legate de libera circulaţie în Spaţiul Schengen, ridicarea de ziduri sau reţele de sârmă ghimpată la frontierele care au fost închise... adică anularea, totală sau parţială, a câtorva dintre elementele pe care Occidentul le prezentase drept marile sale argumente de civilizaţie în raport cu ţările subdezvoltate şi supuse regimurilor dictatoriale. Caz în care, argumentează vicios atât de vocala propagandă anti-occidentală, cu ce sunteţi voi mai buni ca noi, care valoarea libertăţilor de care ne-aţi vorbit atât şi ce-am avea noi de învăţat de la voi?

Al treilea element este şi el o continuare logică a acestei situaţii. A apărut un sentiment masiv de neîncredere în capacitatea elitelor politice de a gestiona situaţia, de a propune politici adecvate, de a controla situaţia şi de a apăra corespunzător viaţa cetăţenilor. Nu este ceva nou, căci asemenea reacţii sunt specifice oricărei perioade criză. Nou acum este multiplicarea unor asemenea situaţii simultan şi coordonat în cât mai multe ţări din spaţiul nostru. Ideea care trebuie transmisă - prezentă recurent pe toate reţele sociale - este că toţi liderii politici de care atârnă soarta noastră sunt incompetenţi, corupţi, obsedaţi sexual şi cu comportamente dezgustătoare, simboluri perfecte ale unei civilizaţii decadente, adică exact aşa cum prezintă lumea noastră orice manual de propagandă jihadistă. Nu este deloc întâmplător faptul că în SUA izbucnesc scandaluri simultane la cel mai înalt nivel menite să paralizeze structurile de decizie reprezentative atât tabăra republicană, cât şi cea democrată, cultivându-se ideea că ţara se află în proximitatea unui război civil. La fel se spune că în Europa avem din ce în ce mai multe cazuri de lideri politici majori suspectaţi sau dovediţi de acte de corupţie majoră, că în campaniile electorale recente bătăliile au a început cu acuzaţii de corupţie (vezi cazul Fillon în Franţa, alături de cel al doamnei Le Pen), că n-a apucat un lider să câştige alegerile în Cehia că a apărut şi dosarul său de deturnare de fonduri europene...ca să nu mai amintesc de ce e la noi, căci exemplele vă sunt atât de cunoscute. Iar dacă nu se poate dovedi că e hoţ, un lider politic major ca Macron a intrat imediat sub al tip de atac demolator, cel legat de viaţa sa de familie... În acelaşi context al distrugerii de mituri se situează şi operaţiunea - folosind o situaţie absolut reală, dar scoasă la suprafaţă doar la momentul potrivit - pentru demolarea prestigiului „fabricii de visuri“ Hollywood, unul dintre principalele vehicule de transmitere în lume a valorilor specifice „visului american“.

Al patrulea element introduce o dimensiune politică: sunt susţinute din ce în ce mai puternic toate mişcările care propun soluţii centrifuge care să ducă la atomizarea spaţiului euro-atlantic prin dezvoltarea revendicărilor autonomiste şi independentiste, cel mai multe dintre ele bazate pe platforme politice care conţin promisiune ieşirii din NATO, din UE şi renunţarea la zona euro. Cu cât mai multe, cu atât mai bine căci ideea nu este să se facă dreptate pentru unul sau altul din aşa-numite „naţiuni fără ţară“, ci de a pune guvernele din ţările respective în situaţia dramatică de a folosi forţa pentru apărarea ordinii constituţionale, argument folosit de adversarii Occidentului pentru a-i demonstra slăbiciunea şi versatilitatea democratică. Şi pentru a favoriza apariţia pe scena politică a partidelor naţionalist-extremiste, de stânga sau de dreapta, în mod egale finanţate de centre exterioare de putere şi care promit „lupta împotriva civilizaţiei decadente occidentale şi revenirea la adevărate valori“.

În disperare de cauză, cum s-a mai întâmplat, unii vor alege să supravieţuiască în grupuri mici, în Antate sau Alianţe ad-hoc.

Scenariul este scris, plasa este întinsă, mesajele sunt transmise cu frenezie pe reţele sociale. La orizont, însă, aşteaptă adevăraţii actori de putere, jucătorii care contemplă cu satisfacţie marasmul Occidentului şi aşteaptă împlinirea scenariului făcut de programatorii lor militari, adică implozia Occidentului fără a se trage vreun foc de armă, fără a iniţia o acţiune ofensivă majoră, bizuindu-se doar pe reflexele atenuate de prea mulţi ani de bunăstare şi de convingere absolută a superiorităţii date de forţa succesului economic.

Europa pare să se fi trezit şi poate că acesta este sensul grăbirii unei soluţii de unitate pe care o veţi vedea formulată în proiectul franco-german pentru reformularea proiectului european. Dar asta va cere timp şi voinţa politică a tuturor actorilor. Ceilalţi se bazează că, aşa cum s-a întâmplat până acum, orgoliile naţionale vor continua să primeze şi astfel se va merge spre drumul pierzător de acum. Pe fond, despre asta e vorba: bătălia Occidentului pentru supravieţuire unitară. Şi dacă nu? În disperare de cauză, cum s-a mai întâmplat, unii vor alege să supravieţuiască în grupuri mici, în Antate sau Alianţe ad-hoc.

Dar cu ceilalţi ce se va întâmpla? Ce va da Dumnezeu. Poate, conform înţelepciunii noastre strămoşeşti, vom fi din nou în situaţia în care trebuie neapărat ca berzei chioare să i se facă cuib. Poate. Dacă mai are timp.