Azi, referendumul italian care face să tremure Europa

Tehnic vorbind, tema referendumului propus de Matteo Renzi chiar este simplă: italienii trebuie să spună dacă sunt sa nu de acord cu o serie de modificări ale Constituţiei.

Întrebarea ce le este pusă sună astfel: „Aprobaţi textul reformei constituţionale privind măsurile luate în vederea încheierii sistemului bicameral paritar, reducerea numărului de parlamentari, controlul costurilor de funcţionare a instituţiilor, desfiinţarea CENEL (Consiliul naţional al economiei şi muncii, n.n.), modificarea punctului V din partea a doua a Constituţiei, aşa cum s-a aprobat de Parlament şi cetăţeni pe 15 aprilie 2016?”.

În rezumat, asta presupune reducerea numărului de senatori de la 320 la 100, a doua noutate fiind că ei nu ar mai fi aleşi prin sufragiu universal, ci prin unul indirect, fiind desemnaţi de consiliile regionale. În termenii acestei propuneri de revizuire a Constituţiei, instituţia însăşi a Senatului ar urma să aibă pe viitor un cu totul alt rol decât până acum. Va deveni un for consultativ, fără să mai poată, aşa cum este cazul acum, să voteze căderea unui guvern, putere egală şi echivalentă cu cea deţinută în acest moment şi de Camera inferioara a Parlamentului. În fine, propunerea este ca guvernul să poată recupera o serie de prerogative aflate acum în competenţa exclusivă a regiunilor.

Pare logic. Şi atunci de unde problemele?

În primul rând, avem o decizie prezentată drept definitivă de către Renzi însuşi: în cazul în care reforma cade la vot, va demisiona imediat, ceea ce va provoca intrarea ţării într-o foarte previzibilă perioadă de incertitudini şi instabilitate.

În al doilea rând, tocmai din această cauză, referendumul constituţional îşi schimbă miza iniţială, devenind unul pentru menţinerea sau darea jos a lui Renzi, vot de blam, vot de tip negativ şi tocmai de aceea absolut impredictibil. Dar, până la urmă, nu-i aşa, astea toate sunt chestiuni politice italiene şi, normal, de competenţa exclusivă a voinţei electoratului naţional.

Desigur, numai că - şi acesta este al treilea palier de probleme - toată discuţia se poartă într-un context foarte, foarte volatil, minat profund de neîncrederea accentuată a unei părţi a electoratului (în seara asta vom şti cât de relevantă) în actorilor scenei politice tradiţionale, pentru mulţi eşecul Berlusconi fiind continuat de nehotărârea unui lider cu mult mai tânăr, din altă familie politică, Matteo Renzi... Şi atunci, ca în mai multe ţări din Uniunea Europeană, apare tentaţia votului de blam transformat într-unul de protest real. Caz în care, în Italia, alegerea se poate îndrepta într-o proporţie considerabilă către partidul populist „Mişcarea 5 Stele“ fondat de actorul Giuseppe Piero „Beppe“ Grillo sau/şi către partide naţionalist-extremiste precum Liga Nordului, printre altele.

Dar, până la urmă, asta-i priveşte tot pe italieni. Sigur, numai că, situându-ne pe al patrulea palier de probleme, este evident că orice semnal sau decizie care aruncă în criză cea de-a 8-a economie a lumii şi cea de-a 3-a la nivelul zonei Euro se va reverbera în absolut toate tipurile de structuri ale UE şi va genera valuri concentrice pe pieţele internaţionale.

Acesta este contextul de acum căci, pentru aproape toţi analiştii, rezultatului votului din Italia, combinat cu cel din Austria, pot constitui, în formula căderii guvernului Renzi + alegerea extremistului de dreapta Hofer ca Preşedinte al Austriei, un asemenea semnal major care să prefaţeze în mod direct competiţiile electorale din 2017, alegerile din Franţa şi Germania.

Scenariu în care primul şoc direct va afecta, spun analiştii economici, sistemul bancar italian şi aşa fragilizat, fiind nesigure măririle de capital propuse de Banca Monte Paschi din Sienna sau UniCredit, aceasta din urmă preferând să anunţe viitorul său plan de afaceri pe 14 decembrie, pesemne tocmai pentru a se adapta reacţiilor de pe piaţa naţională şi de pe cele internaţionale.

Contextul economic italian justifică aceste temeri, mai precis aceea că ţara ar putea intra într-o spirală de criză cu impact important asupra întregii zone Euro şi mai departe, prin contagiune, asupra întregii pieţe economice şi financiare europene?

Iată situaţia din acest moment:

• nivelul şomajului este de 12,4% şi aproape de 40% în cazul tineretului
• nivelul datoriei ajunge aproape de 135% din PIB
• nivelul creşterii economice pentru 2016 a fost scăzut la 0,8% (faţă de 2,16% din PIB, aşa cum era dat în prognozele din lunile trecute). Asta înseamnă un nivel doar uşor mai ridicat faţă de cel din 2015 (0,7%), iar previziunea pentru 2017 este de doar 0,6%.
• nivelul „creditelor neperformante” deţinute de băncile italiene ajunge acum, conform multor analişti, la suma impresionantă de 360 de miliarde Euro, echivalentul a 21% din PIB. Numărul acestor credite neperformante s-a triplat din 2007 încoace.
• zona de risc cea mai importantă o reprezintă micii investitori, căci, arată o statistică realizată de Bank of America Merrill Lynch, ne arată că populaţia italiană a investit suma de 235 miliarde Euro în obligaţiuni emise de băncile din Italia, adică 11-14% din totalul investiţiilor private italiene. Un şoc financiar major care să afecteze băncile ar însemna un şoc teribil pentru micii deponenţi.
• atenţia momentului (spun analiştii consultaţi de La Croix) se îndreaptă către 8 asemenea bănci aflate în situaţie delicată şi care sunt susceptibile să provoace probleme: în primul rând Monte Paschi Banca de Sienna, apoi trei bănci de mărime medie (Popolare di Vicenza, Veneto Banca şi Carige) precum şi alte patru bănci mici (Banca Etruria, CariChieti, Banca delle Marche şi Carri Ferrara – care deja, anul trecut, au supravieţuit doar unui plan intensiv de salvare).

Pe fond, despre ce vorbim? Doar despre o posibilă „criză italiană” la orizont? Nicidecum. Intrarea în criză a sistemului economic şi financiar italian ar putea avea consecinţe sistemice şi întrebarea momentului este dacă o intervenţie a Băncii Centrale Europene va fi suficientă pentru a atenua măcar consecinţele previzibile. Pe de altă parte, consecinţele celelalte, cele politice, pot fi extrem de greu estimate în acest moment, chiar dacă analişti eminenţi precum Jacques Sapir merg până a spune că, dacă o asemenea criză se declanşează, ea va marca momentul prăbuşirii zonei Euro, cu perspectiva de a vedea Italia, apoi Franţa ieşind din această structură europeană.

Cât de departe suntem de acest moment? Depinde de cine ajunge la putere, de orientarea partidelor care vor fi aduse la comandă pe valul nemulţumirii şi lipsei de încredere a electoratului. Ce va mai rămâne din Europa? Nu ştim. Cel puţin, nu ştim încă. S-ar putea însă, foarte repede, să vedem, în cazul unui „NU” în Italia, cum încep să se conjuge contexte politice care vorbesc despre o viitoare intrare în zona protecţionismului unor politici naţionale care vor încerca să salvgardeze ce se mai poate din pieţele naţionale. Dacă asta va însemna o reîntoarcere la sistemul Statelor Naţionale, iarăşi este prea devreme să spunem. Cert este că a apărut neîncrederea masivă în sistem şi orizonturile sunt mai mult decât incerte, mai ales pentru economiile mici şi fragile din periferia construcţiei europene, fără ca, de data asta, să existe garanţia unui tip de intervenţie comună pentru salvarea de la dezastru, cum a fost cazul pentru Grecia, Spania sau Portugalia...

Dacă vă mai amintiţi, a fost odată o o perioadă în istoria europeană denumită „primăvara naţiunilor”, atunci când valul revoluţiilor de la 1848 anunţa moartea imperiilor. Atunci, în Italia, Charles Albert avea să pronunţe celebra frază devenită slogan revoluţionar: „Italia fara da se!”. Va fi şi de data aceasta Italia învingătoare prin propriile puteri? Mai poate fi un stat singur creditat cu puterea de supravieţuire într-o lume într-atât de conectată şi interdependentă cum este aceasta a noastră? Este nevoie sau nu de construcţii de tip umbrelă (în cazul nostru UE şi NATO) care să fie garanţie de stabilitate în perspectivă lungă şi, la nevoie, să ne asigure supravieţuirea? Sau, dimpotrivă, tragem speranţa că, orice prăbuşindu-se în jurul nostru, vom avea armele necesare pentru a ne apăra sărăcia şi nevoile şi neamul?

Până la urmă, aceasta este alegerea, iar momentul marilor decizii a devenit iminent. Europa îşi redefineşte acum destinul, nu mai e timp pentru negocieri, ci doar pentru decizii. Iar cele mai importante sunt cele ale noastre, ale tuturor, să sperăm lucide şi în cunoştinţă de cauză. În seara asta vom auzi primele două răspunsuri din serie, din Austria şi Italia. Vor declanşa oare (sau nu) un efect de domino?