Brexit: înţelegere sobră sau scandal a l’italienne

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO 123RF
FOTO 123RF

Brexitul a fost privit la nivel european şi global în primul rând ca o ameninţare. Ameninţarea ca Europa să se destrame mai departe, pe un principiu al dominoului în baza căruia exemplul britanic să fie urmat şi de alţii.

De aceea, Brexitul trebuie să doară, trebuie să coste, trebuie să reprezinte un proces pe care să nu-l mai urmeze nimeni, niciodată. Iar asta înseamnă negocieri dure, la sânge, dacă se poate şi umilitoare pentru Londra în raport cu Bruxelles.

Apoi, este o ameninţare pentru că scade fundamental forţa Uniunii Europene în domeniul apărării şi al securităţii. Marea Britanie e al doilea stat nuclear al UE, alături de Franţa, şi al doilea cu capabilităţi de proiecţie a forţei de tip portavion, cu aport major în domeniul securităţii, apărării şi al intelligence-ului, inclusiv pe dimensiunea cibernetică şi de război informaţional. Şi cu capabilităţi şi forte expediţionare remarcabile, ca şi cu ştiinţa acţiunii în teatre de operaţiuni complicate. Toate acestea dispar din panoplia europeană, iar noul proiect PESCO nu le poate înlocui. Totuşi rămâne NATO şi articolul 5, fapt care creşte relevanţa Marii Britanii, a SUA şi a Turciei în apărarea şi securitatea Europei, în mod paradoxal.

Dar, în afară de ameninţare, Brexit este o experienţă fără precedent cu final impredictibil. Un proces de o magnitudine fără egal, care schimbă fundamental Marea Britanie, dar schimbă fundamental şi Uniunea Europeană însăşi. După Brexit, UE 27 nu va mai fi cea la care am aderat. Iar influenţele asupra sistemului de decizie european sunt majore, ameninţând transformarea Europei nu atât în multiplele viteze despre care s-a vorbit, nu numai în Noua şi vechea Europă, nu numai în riguroşii, pragmaticii, chivernisiţii şi austerii din statele nordului european şi gălăgioşii, certăreţii, petrecăreţii, risipitorii din sud, nu numai în statele fondatoare şi restul lumii. Ci ameninţă să transforme Europa dintr-un actor profund multilateral într-o afacere franco-germană pură.

Efectele sunt majore şi reclamă o regândire a sistemului şi proporţiei de vot sau, cum au început deja grupurile de state, în minilateralisme care să adune puterile minore şi să relanseze echilibre pentru respectarea intereselor micilor europeni şi a nevoilor lor în agenda Uniunii. Şi, tot în mod direct, anunţă o nevoie de relansare a bilateralismului european, în primul rând pentru Marea Britanie, în al doilea rând pentru statele europene care rămân, cu precădere pentru Franţa şi mai ales Germania.

În rest, Marea Britanie pregăteşte o mare reuniune anuală la Conferinţa de Securitate trans-atlantică de la Londra, care să aducă marii actori, decidenţii şi experţii societăţii civile pe pământ britanic şi să sublinieze plusvaloarea în relaţiile europene, respectiv rolul în promovarea transatlanticismului. Apoi înseamnă lansarea unei fundaţii pentru finanţarea proiectelor bilaterale britanico-europene pentru organizaţii non-guvernamentale şi grupurile de reflecţie pe care Londra să le capaciteze în cunoaşterea şi proiectarea ideilor în spaţiul comunitar, la nivelul fiecărui stat în parte.

În fine, înseamnă reconfigurarea intereselor cu actorii mici şi puterile minore din Europa, care au fost, poate, neglijate de priorităţile politice şi care-şi redobândesc postura de prim-plan în interesele britanice, cu oportunităţi deschise şi redescoperite pentru state şi proiecte regionale sau transregionale în relaţiile cu Londra.

O aventură extraordinară, pe care o trăim noi, europenii, în tot tumultul de ameninţări, turbulenţele şi reaşezări ale lumii de azi.

image

Paradoxurile Brexit: divorţez, dar rămân cu tine

Depăşirea primei etape din negocierile pentru Brexit a aşezat foarte clar perspectivele unei viitoare relaţii între Uniunea Europeană şi Marea Britanie. În acelaşi timp, înaintea stabilirii liniilor directoare pentru viitoarele negocieri, la Consiliul European de primăvară, din martie, încep să se vadă paradoxurile Brexitului.

Astfel, Marea Britanie a vrut să iasă din Uniunea Europeană pentru a-şi „redobândi suveranitatea“, dar, în mod real, a făcut-o pentru a putea renunţa la una din cele 4 libertăţi ale pieţei unice, libera circulaţie a persoanelor şi, respectiv, a forţei de muncă. Dacă mai adăugăm politicile privind migraţia, avem elementele clare ale nemulţumirii britanicilor. Pe de altă parte, Foreign Office, Ministerul de Externe britanic, susţine că doreşte o Europă puternică şi unită după Brexit şi o relaţie cât mai strânsă cu aceasta, în orice caz accesul la piaţa comună şi continuarea cooperării militare – concretizată deja în cadrul NATO şi prin acordul general întărit cu Franţa. Divorţez, dar rămân cu tine, eventual în relaţii şi mai apropiate.

Pe de altă parte, Londra are dificultăţi în a se pune în şoşonii Europei însăşi: aceasta se simte trădată de britanici, mai mult, doreşte să facă din Brexit un proces care costă, care doare şi care va disuada pe orice alt doritor să urmeze calea Marii Britanii. E un proces natural şi, dacă vreţi, profund uman, dacă e să refacem alegoria cu divorţul. Nu poţi să divorţezi, dar să vrei să rămâi în aceeaşi casă, în aceeaşi viaţă, să împarţi banii cu soţia, aceasta să-ţi spele în continuare lucrurile şi să-ţi gătească, ba să ai şi privilegiul relaţiilor conjugale. Şi să mai subziste şi încrederea, după actul de divorţ.

Abordarea pe cale bilaterală a statelor, unul câte unul, ar putea face Uniunea Europeană şi mai nervoasă.

Marea Britanie vorbeşte despre compensarea relaţiilor cu Uniunea Europeană prin relaţii bilaterale întărite cu statele membre. Spune că pleacă din UE, nu şi din Europa, şi că bilateralismul regăsit poate să compenseze perspectiva părăsirii Uniunii. În principiu ar avea dreptate, doar că cei 27 care rămân respectă regulile europene. Deci, acolo unde apar incompatibilităţi cel sacrificat este terţul din exterior. Statele membre continuă să dezvolte relaţiile comunitare şi proiectele interne în care Marea Britanie nu e parte. Şi, politic, încrederea în relaţiile cu Marea Britanie a fost puternic zdruncinată.

Mai mult, abordarea pe cale bilaterală a statelor, unul câte unul, ar putea face Uniunea Europeană şi mai nervoasă. Ar putea interpreta gestul fie ca o formă de subminare a unităţii celor rămaşi, fie o opţiune de capacitare a unora dintre statele membre pentru a altera un mandat comun, eventual în favoarea Marii Britanii. Sau, de ce nu, crearea unor noi adepţi pentru părăsirea UE. Indiferent cât ar sublinia Externele britanice că nu e aşa, că vor o Europă mai unită şi mai puternică, că democraţia din interiorul UE trebuie să însemne libertatea statelor de a încheia relaţii bilaterale cu terţe state, oricât de profunde, neîncrederea Brexitului joacă un rol important pe termen mediu. Şi mai poate dura.

Apărarea şi securitatea sunt ancore puternice de colaborare cu Londra, care vor subzista şi pe mai departe. E natural, există NATO, relaţia în interiorul Alianţei este extrem de strânsă, iar noile politici comune, permanente, întărite, în cadrul apărării comune nu vor fi adoptate împotriva Alianţei şi a prevederilor, angajamentelor şi garanţiilor din cadrul Alianţei. O spune Declaraţia de la Roma, din primăvara anului trecut, la lansarea procesului de reflecţie pentru noua Europă, o spun statele membre interesate ca Alianţa şi Articolul 5 să funcţioneze, iar SUA să fie implicate în securitatea şi apărarea Europei.

Cât priveşte România, Parteneriatul Strategic cu Marea Britanie trebuie întărit.

Însă în politicile comunitare Marea Britanie trebuie să realizeze că jocurile sunt făcute. Va ieşi din toate proiectele. Perioada de tranziţie e încă discutabilă, în funcţie de proiectele pe care Comisia şi Londra aleg să le continue, în legătură şi cu contribuţia bugetară a Londrei. Însă celelalte proiecte încetează. Şi chiar şi cele din perioada de tranziţie încetează în 2020, la sfârşitul tranziţiei. Iar pentru a fi înnoite, Marea Britanie are nevoie de foarte multe eforturi. Asta în paralel cu refacerea relaţiilor bilaterale şi a celor peste 50 de acorduri cu terţe state pe care le are UE şi de care Marea Britanie nu va mai beneficia după 29 martie 2019.

Cât priveşte România, Parteneriatul Strategic cu Marea Britanie trebuie întărit. Este al doilea investitor în securitatea şi apărarea României şi suntem interesaţi să reuşească şi economic, şi strategic. Marea Britanie are şi exemplul SUA de implicare în formatele regionale - vezi tandemul securitar-economic Formatul Bucureşti 9 – Iniţiativa Celor trei Mări. Şi Marea Britanie poate alege cooperarea economică în acest format, compatibil cu apartenenţa statelor la UE şi care nu subminează relaţiile interne din Uniune.


FOTO Shutterstock

Uniunea Europeană

Politică de putere în Uniunea Europeană: viitorul minorităţii de blocaj

Ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană determină schimbări majore şi în politica de putere în interiorul Uniunii Europene, faţă de cea care a fost gândită la vremea conceperii sistemului de vot şi a proporţiilor în luarea deciziei. Dar poate cele mai importante schimbări sunt cele care vor interveni la nivel strategic. O evaluare în acest sens poate explica nevrozele şi calculele coagulărilor care sunt astăzi în curs.

Este ştiut faptul că Europa Unită a avut părinţi fondatori europeni vizionari, care au văzut în echilibrele şi controlul cărbunelui şi oţelului nu numai o armonizare a unei competiţii pe piaţă, dar mai ales un control al principalelor ingrediente pentru a produce arme pe continent. Mai mult, principalul impuls pentru această soluţie şi pentru Europa unită a venit chiar de peste ocean.

Retragerea Marii Britanii din UE mai creează un precedent: Franţa rămâne unicul stat membru dotat cu arme nucleare.

După două războaie mondiale în care a fost nevoie de intervenţia sa - războaie pornite de la politica de putere internă în Europa, cu precădere în relaţia tandemului franco-german, care nu a mai putut fi balansată de către Marea Britanie, ci a fost nevoie de antrenarea Rusiei şi a SUA pentru a închide conflictul care a avut sursă europeană - Statele Unite au încurajat un aranjament de control al instrumentelor de producere a armelor şi, mai mult, au acceptat să-şi şi asume apărarea Europei, pentru a nu fi nevoie de o reînarmare şi ca rivalităţile să nu mai apară din diferenţa de potenţial a greutăţii strategice date de aceste arme. Planul Marshall a reconstruit Europa, cu avantajele creării mecanismului Europei Unite.

Retragerea Marii Britanii din UE mai creează un precedent: Franţa rămâne unicul stat membru dotat cu arme nucleare. Până la acest moment existau două state cu o asemenea postură şi SUA, cu arme staţionate pe continent. Însă crearea unui asemenea excepţionalism, al unicului stat nuclear în UE, cel francez, poate da naştere la rebalansări, legitimităţi distincte pe terţe teme şi ambiţii speciale. Cum ar fi împărţirea informală a atribuţiilor pe continent – Franţa responsabilă de apărare şi securitate, Germania responsabilă de economie şi piaţă. Sau poate chiar vor apărea noi formule de manifestare a acestei realităţi.

Un alt subiect complicat ar putea fi dat chiar de regulile din cadrul Alianţei Nord Atlantice, respectiv nevoia de a investi 2% din PIB pentru apărare, care se suprapune cu Brexitul din UE. Toate statele membre şi-au asumat angajamentul de a atinge acest nivel şi de a-l menţine, împreună cu procentul pentru achiziţii de tehnică nouă, minimum 20% din buget. Şi Germania a făcut-o, iar până în 2024 va atinge acest procent. Însă puţină lume se gândeşte cum va arăta Europa cu o Germania înarmată cu 2% din PIB-ul său şi dacă Europa este capabilă să absoarbă o asemenea realitate sau chiar Germania însăşi. E adevărat că există şi formule creative, iar Germania a ales dezvoltări în domeniul cyber, cu precădere, pe lângă investiţiile în capabilităţi hard.

Nu în ultimul rând, ieşirea Marii Britanii creează o debalansare în votul şi raportul de forţe la nivelul Uniunii Europene. Pe calculele clasice ale reprezentării statelor, odată cu retragerea Marii Britanii din UE, orice propunere franco-germană nu mai poate fi blocată decât de voturile următoarelor 13 state ca mărime. O formulă de coaliţie greu de realizat şi profund improbabilă.

Nu că cineva şi-ar dori să aibă la îndemână o minoritate de blocaj sau să blocheze neapărat o propunere franco-germană, dar creşte preocuparea statelor mai puţin relevante ca dimensiune şi putere de vot în UE pentru modul în care se face agenda şi sunt luate în discuţie interesele lor. Şi e natural: nu e nici în interesul Parisului şi Berlinului să transmită că agenda şi decizia europeană e, de fapt, o afacere în doi, pentru că astfel se pierde multilateralismul şi coeziunea Europei într-o stratificare mult mai nocivă chiar decât semnalul primului stat care părăseşte UE.

Varianta optimă ar fi recalibrarea raportului de voturi şi a echilibrului european în decizie, în condiţii post-Brexit.

De aceea au şi început formate de minilateralism, cum se numesc ele, formate regionale şi transregionale care încearcă să aglutineze state europene cu o forţă mai mică de vot şi cu probleme comune, pentru a reuşi să atragă atenţia şi a avea mai mult succes în cazul promovării acestor interese la nivel european, în UE. În regiunea baltică funcţionează formatul Consiliului Baltic (între statele baltice şi cele nordice, inclusiv cele nemembre UE, precum Norvegia). Visegradul se reconverteşte în aceeaşi direcţie, deşi emblema sa publică nu e tocmai una recomandabilă la nivelul UE.

Pe de altă parte, formatul Bucureşti 9 şi Iniţiativa celor Trei Mări, cu rolurile lor în materie de apărare şi securitate, respectiv economie, comerţ şi investiţii, cu interesul şi prezenţa americană în acest parteneriat, poate fi şi un format cu relevanţă şi în coagularea intereselor şi rebalansarea deciziei în UE. Însă varianta optimă ar fi recalibrarea raportului de voturi şi a echilibrului european în decizie, în condiţii post-Brexit. Dar acest lucru formează o nouă Europă, o altă Uniune Europeană decât cea pe care o cunoaştem şi în care am aderat în 2007.

image

Lecţiile Brexitului: respectul faţă de puterile minore şi renaşterea bilateralismului european

Brexitul a pus Marea Britanie în postura de a recupera relaţiile pe care le va pierde cu statele în structurile comunitare, în întâlnirile din Consiliile UE şi Consiliul European. Aceste reuniuni permit ca toţi liderii europeni omologi să fie laolaltă în asemenea reuniuni regulate, în marja cărora mai pot fi stabilite întâlniri bilaterale formale sau se pot discuta informal temele stringente între statele membre.

Ei bine, după Brexit, Marea Britanie pierde toate aceste oportunităţi şi va trebui să compenseze întâlnirile cu cei 27 rămaşi în UE prin reuniuni bilaterale. Un efort diplomatic relevant, ce reclamă o creştere a personalului Foreign Office şi o intrare în zodia reluării acordurilor pe baze bilaterale, cu toată greutatea stabilirii întâlnirilor şi construcţiei relaţiilor în format bilateral, în condiţiile unor agende supraîncărcate ale liderilor europeni.

Dacă până acum negocia UE, un spaţiu de 10 ori mai mare şi mai potent economic, acum Marea Britanie e singură şi nu e sigur că acordurile se vor menţine.

Dar Marea Britanie mai pierde un lucru important: multe din acordurile internaţionale şi cele de liber schimb cu terţi, peste 50 de acorduri în vigoare şi alte câteva în curs de negociere, nu se mai aplică Marii Britanii la ieşirea din UE, anul viitor, la 29 martie. Deci Londra are nevoie de un efort enorm de reluare şi renegociere a diferitelor acorduri globale în materie comercială şi politică cu terţii, luând ca model conţinutul celor europene, dar de pe poziţii diferite.

Dacă până acum negocia UE, un spaţiu de 10 ori mai mare şi mai potent economic, acum Marea Britanie e singură şi nu e sigur că acordurile se vor menţine. Marea Britanie în raport cu UE 27 are greutatea pe care o are Irlanda în raport cu Marea Britanie, deci principiul oglinzii ar trebui să prevaleze şi Londra să realizeze că va aborda, în mare măsură, relaţiile sale externe cam în varianta în care se desfăşoară azi relaţiile Dublin-Londra.

Primele surprize au venit chiar de la partenerii americani, care, atunci când s-a vorbit de acord de liber schimb, au făcut cinic remarca despre piaţa britanică necomparabilă cu cea a UE, deci despre faptul că Londra nu poate avea poziţiile şi avantajele Bruxellesului în relaţiile bilaterale. O piaţă de 10 ori mai mare are avantaje şi atractivitate şi, oricât de tare ar fi fost anunţată dorinţa Preşedintelui Trump pentru relaţiile privilegiate regăsite cu Marea Britanie ieşită din chingile acordurilor de schimb europene, diferenţa de greutate strategică joacă un rol important în definirea şi substanţa relaţiei.

Relaţiile globale nu pot compensa relaţia cu piaţa europeană, nici măcar la nivelul schimburilor bilaterale, mult prea bogate.

Brexitul a mai adus o nevoie Marii Britanii, de data aceasta nu numai pragmatică, vizând acordurile concrete, ci de imagine şi stimă de sine, pentru propriul public: nevoia de a trece la dimensiunea şi statutul de actor global. Londra venea dintr-o asemenea postură, are Commonwealth-ul ca referenţial la nivelul globalizării, dar e greu de surmontat diferenţele din relaţiile cu statele europene la distanţe mici şi cu formule de transport şi schimb brevetate, cu cele cu Australia, Noua Zeelandă şi Canada.

Relaţiile globale nu pot compensa relaţia cu piaţa europeană, nici măcar la nivelul schimburilor bilaterale, mult prea bogate. În plus, s-ar putea dovedi butada unui hâtru care spunea că, după Brexit, Marea Britanie nu mai e mare, e doar Britanie, şi ca să devină măreaţă din nou trebuie să refacă multe în relaţiile bilaterale cu statele europene, ca fost membru UE, şi în relaţiile post-imperiale cu fostele colonii, dar din noua postură, de stat european, nu de fostă metropolă.

În plus, nu există încă un statut de „fost membru UE“ care să ofere, eventual, şi ceva privilegii. Iar modele oferite azi de Elveţia, Islanda şi Norvegia în relaţiile cu UE au fost refuzate şi respinse de plano de Marea Britania. Rămân liniile roşii din proiectul Brexit: fără bani plătiţi la bugetul european după retragere (respectiv tranziţie până 2020) – deşi tarifele la comerţ s-ar putea dovedi mai costisitoare decât contribuţia la bugetul comunitar – şi fără jurisdicţia Curţii Europene de Justiţie după retragere. Încă nu se ştie dacă va fi un hard sau un soft Brexit, adică o transformare a relaţiilor existente în cele viitoare sau o recompunere de la zero a acestor relaţii cu blocul comunitar.

După ce a încurajat minilateralismul şi întâlnirile la Berlin cu grupuri de state mici cu probleme comune, Germania însăşi a redescoperit preocupările statelor mici sau ale puterilor minore pentru lipsa de dialog şi de considerare a preocupărilor şi intereselor lor.

Pentru că, într-adevăr, cea mai complicată relaţie rămâne cea bilaterală cu Uniunea Europeană. Aici, regula europeană pentru cele 27 de state membre este că nu se negociază bilateral nimic până la acordul direct Bruxelles-Londra, deci bilateralismul european al Marii Britanii e privit cu suspiciune, de pe poziţiile unei posibile opţiuni de a diviza statele europene în privinţa poziţiilor comune adoptate. Liniile directoare pentru faza a doua de negociere se vor stabili la Consiliul European din martie, deci mai e puţin până la redactarea mandatului lui Michel Barnier pentru UE. După aceasta, negocierile bilaterale pot reveni în prim plan fără umbra suspiciunii eventuale.

Dar partea pozitivă a acestei nevoi a Marii Britanii de a reface relaţiile bilaterale în Europa o reprezintă redescoperirea bilateralismului la nivel continental. E adevărat că reuniunile de la Bruxelles consolidează spiritul comunitar european, dar statele au nevoie şi de altceva, de relaţii bilaterale importante. Marea Britanie are nevoie de ele pentru că le pierde pe cele comunitare şi pierde reuniunile din marja Consiliilor de la Bruxelles. Însă această renaştere a activismului britanic la nivel bilateral a făcut şi ca statele europene să redescopere bilateralismul pur, să realizeze că au foarte multe elemente de discutat şi bilateral, faţă în faţă, şi să înţeleagă că nu se pot rezuma doar la câţiva actori cu care au relaţii privilegiate şi, din când în când, la câte o consultare cu ceilalţi parteneri europeni.

Mai mult, după ce a încurajat minilateralismul şi întâlnirile la Berlin cu grupuri de state mici cu probleme comune, Germania însăşi a redescoperit preocupările statelor mici sau ale puterilor minore pentru lipsa de dialog şi de considerare a preocupărilor şi intereselor lor, fiind pe punctul de a revizui politica relaţiilor bilaterale cu statele europene şi dincolo de axa Paris-Berlin sau de relaţiile tradiţionale.

Această schimbare majoră alterează fundamental agendele decidenţilor germani, care sunt forţaţi să revină la masa de dialog şi consultări mult mai des cu omologii lor din statele europene, pentru a evita durerile de creştere şi eventualele adânciri ale diviziunilor în interiorul proiectului european. Dar şi pentru a compensa imaginile de privilegiere exclusiv a relaţiilor bilaterale cu marile puteri europene sau percepţia tot mai acută după Brexit a transformării deciziei europene într-o afacere franco-germană.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite