Capitala franceză, înarmată până-n dinţi. Parisul în stare de alertă, preinfarctul Europei?

Gara de Nord, Paris. O mare de oameni abătuţi aşteaptă, într-o coadă obosită, la intrarea pe peronul de pe care, în curând, va pleca trenul Thalys spre Bruxelles. Stau în rânduri şcolăreşti de doi câte doi, într-un şir care depăşeşte zeci de metri, trăgând după ei valize şi sacoşe. Mulţi bărbaţi din coada asta poartă costum şi au doar câte o geantă diplomat pe care-o sprijină la picioare sau o ţin agăţată de umăr. Din braţe nu le lipsesc ziarele.

Nu e nimic ciudat din peisajul descris mai devreme: trenurile Thalys spre Bruxelles sunt mijlocul cel mai sigur de a-ţi lărgi reţeaua de cunoştinţe – a face networking cum se mai spune – sau a te promova pe tine, proiectul tău sau instituţia pentru care lucrezi. Trenurile astea sunt mai potrivite decât holurile sobre din timpul pauzelor cu discuţii prefabricate, în cadrul unor evenimente importante. Sunt pline de un arsenal de funcţionari europeni, deputaţi, miniştri, jurnalişti. Dar nu contează. Ca toţi ceilalţi muritori, se angajează în această coadă formală care nouă, celor din Est, ne aduce aminte de dimineţile în care românii stăteau la coadă, cu scăunelul, pentru zahăr, pâine, porţia de ulei sau de unt.

La Paris, în acest început de an 2016, se stă la coadă pentru a trece de punctele de control care au apărut peste noapte pe peroanele pentru trenurile Thalys. Pe peroanele Eurostar, spre Marea Britanie, este la fel. Frigul este încă pătrunzător în acest început de martie, dar nimeni nu protestează, toţi călătorii par să fi acceptat cu naturaleţe (sau resemnare, efect de turmă?) situaţia de care nimeni nu i-a informat. Deci, îşi aruncă bagajele pe banda rulantă, îşi deschid sau se dezbracă de haină, îşi scot încălţămintea, iar dacă sună cumva la control, încep să-şi scoată curelele, să se pipăie după monezile şi telefoanele de prin buzunare. Apoi urmează prezentarea cărţii de identitate. Pentru ei întreaga mişcare a devenit un proces firesc. Pentru mine, este Schengen ante portas. Schengen în inima Parisului. Gândul îmi fuge cu durere la baricadele din sârmă ghimpată care ghidau pretendenţii la o viză europeană, cândva, în Bucureşti, spre ambasada Franţei.

În tren, lucrurile se întâmplă aproape la fel. Mănunchiuri de soldaţi cu arma pregătită să tragă se plimbă printre călători, cerând ici şi colo actele la control. Uneori îmi trece prin minte câte-un gând toxic: „Dar dacă unul dintre aceştia ar lua-o subit razna? Dacă, împiedicându-se, îşi va descărca arma înspre familia aceea cu câţiva copii care îşi şoptesc «uite, maman, soldaţi ca în filme!»“

Stare de asediu la Bruxelles. Realitatea bate filmul

Din păcate însă, realitatea nu mai este de mult timp un film. Nici la Paris, capitala Franţei, unde în decurs de un an de zile, 2015, au avut loc două atentate, soldate cu 150 de morţi, şi nici măcar la Bruxelles. În 21 august 2015, într-un tren de acest gen, Thalys, câţiva soldaţi americani, veniţi ca turişti în Franţa, au reuşit să dejoace, cu preţul vieţilor lor, planurile unor terorişti care se pregăteau să execute un carnagiu în tren, iar la Bruxelles au fost prinşi câţiva din autorii atentatelor din Paris, din 13 noiembrie 2015, de la Bataclan. Bruxelles este astăzi un oraş sub asediu. Sau în stare de asediu, spuneţi-i cum vreţi, căci sentimentul este acelaşi. Toate instituţiile europene sunt de acum păzite de soldaţi înarmaţi, iar superba intrare, largă, aerisită, futuristă şi primitoare a Parlamentului European s-a transformat într-o intrare de bunker: un culoar adânc şi întunecos, cu uşi păzite şi lifturi controlate la sânge pentru personal şi vizitatori. Nimeni nu mai intră cu uşurinţă, dar nimeni nici nu mai iese cu uşurinţă. Rămân surprinsă de faptul că nu mă mai pot acredita pe loc; acum trebuie să cer o acreditare cu o zi înainte, să vin cu o oră înainte, apoi, pentru a pregăti badge-ul. 

„Nu mă simt deloc mai apărată de când cu instituirea asta a stării de urgenţă“, îmi mărturiseşte Dorina, o româncă funcţionar european. „Soldaţii sunt peste tot, pe stradă, la birou, în faţa imobilelor, în unele cartiere şi în unele seri vedem şi tancuri patrulând. Însă un om înarmat este un om potenţial periculos, chiar dacă este soldat. Te duce cu gândul la terorism sau la posibile acte de nebunie, dezechilibru. Personal, vederea atâtor arme pe mine mă nelinişteşte“, continuă ea. Un sondaj realizat în februarie 2016 de cotidianul bruxelez Le Soir arată că trei din patru belgieni se aşteaptă la un atentat major în Belgia, anul acesta.

La Paris, Camille, învăţătoarea din colegiul Buffon, din periferia Parisului, ridică resemnată din umeri.

„Ştiţi, ne-au postat soldaţi în fata şcolii, am interzis accesul părinţilor în şcoli, am făcut educaţie civică cu copiii şi le-am explicat ce-i cu teroriştii. Soldaţii sunt peste tot, la intrarea în magazine, în faţa lăcaşurilor de cult, a spitalelor, a instituţiilor, în metrouri, şi încă mai sunt trenuri anulate din cauza vreunor pachete suspecte, am făcut chiar şi simulare de repliere în caz de atentat terorist în şcoli… toate imediat după atacurile din redacţia săptămânalului Charlie Hebdo. Şi cu ce ne-a ajutat? Tot au avut loc atacurile de la Bataclan! Nouă ne este clar că, dacă e să fie vreun alt atentat, tot va fi. Nimeni nu ne va salva, cu toată tevatura şi soldaţii lor“.

Franţa a instaurat, într-adevăr, starea de urgenţă imediat după atacurile teroriste de la Charlie Hebdo, din ianuarie 2015. A şi prelungit o dată această stare de urgenţă, în 22 februarie 2016 până în 26 mai 2016. Soldaţii au devenit parte din peisaj şi copiii au început să-i salute sistematic. „Maman, e bine să le dau bună ziua? Ei sunt aici tot timpul şi nimeni nu le zice nimic…“.

Seara din Bataclan. „Acasă, părinţii mei erau convinşi că am murit“

Bataclan, seara atacului, însă, a fost o chestie de noroc pentru mulţi tineri din al 17-lea arondisment al Parisului. „Mă pregăteam să ies în centru, la o bere, în seara aceea“, spune Mirela, o româncă locuind chiar pe lângă Porte de Champerret, în vestul capitalei Hexagonului. „N-am mai ieşit atunci fiindcă m-am certat cu prietenul meu şi i-am zis că nu merg nicăieri. M-am culcat supărată, închizându-mi telefonul. Dar aş fi putut fi eu printre morţii aceia, având în vedere că voia să ieşim în zona Bastille, la o terasă. Putea fi aceea“, îşi aminteşte tânăra.

„Dimineaţă, când am văzut numărul de apeluri nepreluate, din România, dar şi din toată lumea – mesajele, postările de pe Facebook, părinţii şi prietenii care mă căutau înnebuniţi de grijă –, am realizat că acolo, în ţară, chiar erau convinşi că am murit. Ştiau că aveam de gând să-mi petrec acea vineri seara în oraş“.

În seara de noiembrie, la Bataclan şi în împrejurimi, au murit 130 de persoane. Astăzi, la aproape patru luni după, staţia de metrou Oberkampf tot nu este redeschisă. Lumea şi turiştii merg încă în pelerinaj. Depun flori. O stare de tristeţe permanentă. Turiştii au reînceput să vină. Însă consecinţele economice ale dramei au fost enorme. „În săptămânile imediat următoare, toţi turiştii care trebuiau să vină în hotelul meu şi-au anulat venirea: 156 de persoane. Luna următoare, la fel. Revelionul a fost un fiasco. Iar prelungirea stării de urgenţă nu ajută cu nimic lucrurile. Acum, toată lumea se teme de Paris“, regretă Olivier, patronul unui mic hotel-restaurant de familie de lângă cimitirul Père Lachaise. 13.000 de anulări de zboruri spre Paris au fost înregistrate în săptămâna care a urmat atentatelor din noiembrie 2016, potrivit Observatorului naţional al turismului şi congreselor din Paris. Cei mai mulţi dintre cei care şi-au anulat venirea fiind americani. Va avea nevoie şi Parisul de vreo patru-cinci ani pentru a recupera turiştii şi capitalul de atracţie pierdut?

Teroriştii au semănat frică în Paris

„Este evident că teroriştii au obţinut ceea ce au vrut“, remarcă Ancel Fleurot (din motive de siguranţă numele interlocutorului a fost schimbat – n.a.), de la Institutul European de Studii de Securitate al Uniunii Europene (EUISS), din Paris. „Arma lor nu este glonţul, bomba, ci frica. Lovind la o ţintă anume, un loc foarte circulat, în Paris, oraşul romantic şi turistic prin excelenţă, într-o ţară deja înarmată până în dinţi, ucigând forţele de ordine de la intrarea în sala de spectacol, au arătat că pot face orice, oricând, oricum, cu oricine. Au semănat frica“. Aceasta este şi opinia islamologului şi teologului elveţian Tariq Ramadam. În ianuarie 2016, Ramadan a avut o serie de ieşiri în mai multe media europene, iar ideile sale au fost nu doar apreciate, ci şi răspândite – au devenit virale. Printre ele, cea privind frica:

„Suntem pe cale, peste tot în Europa, să stabilim ierarhii, să creăm o fractură în societate. Este exact ceea ce caută cei care au comis atentatele. Cel mai mare aliat al ISIS este frica! Iar cea mai importantă producţie politica europeană a discursurilor actuale este frica. Un sentiment foarte pervers. În loc să devenim aliaţi, în loc să lucrăm împreună la un alt proiect, care ar putea fi adevăratul raspuns... Cultivând neîncrederea între noi, nu vom construi nimic. Ci vom distruge tot fundamentul Uniunii Europene“.

Zilele care au urmat atentatului din noiembrie: parizienii s-au dus în continuare la serviciu, la şcoală, ca nişte morţi vii. În tăcere, cu capetele plecate, îmbrăcaţi în haine închise la culoare, necitind, ca de obicei, în metrou, neascultând muzică. Nimic. Dar uitându-se suspect la orice persoană mai ciudată şi la poliţiştii care au intrat masiv în ramele de metrou. Câte unul în fiecare spaţiu dintre scaune, prevăzut cu uşă, postându-se în mijloc şi rotind ochii în jur, ameninţători. Inducând o stare de nervozitate aproape statuară călătorilor care se întreabă un singur lucru: sunt poliţişti adevăraţi sau sunt aici ca să deschidă focul? Zâmbetul ironic de pe faţa poliţiştilor, la simţirea fricii călătorilor, nu prevesteşte nimic bun. Teama e aici. Palpabilă, asemeni unei mantii de gheaţă. Deunăzi, în jurul unei femei cu văl islamic, care împingea căruciorul cu un copil în metrou, s-a făcut un gol de câţiva metri: landoul era total acoperit cu o păturică sub care se putea afla orice – aşa cum am ajuns să gândim aproape necontrolat – un copil sau o armă.

Paranoia, exces de zel sau adevărată stare de urgenţă

„E destul de greu să distingi între paranoia cetăţenilor, a guvernului, a preşedintelui şi realele măsuri preventive care servesc apărării noastre, a Franţei“, remarcă un jurnalist de război de la o importantă publicaţie pariziană. „Este adevărat că, în decurs de trei luni, au fost dejucate 4 atentate, alte 8 pentru tot anul 2015, inclusiv un atentat într-o mare sală de concert din Rouen, însă este la fel de adevărat că această stare de siguranţă permite anumite libertăţi forţelor de ordine, care ar putea părea o îngrădire a libertăţii de mişcare şi de expresie. De exemplu, folosindu-se de această măsură, forţele de ordine pot obliga persoane să nu părăsească domiciliul şi pot emite ordine de arestare fără aprobarea judecătorului. Există limite care au fost depăşite de mult şi ne temem că totul poate ajunge foarte, foarte departe“.

De altfel, numeroase asociaţii – ONG-uri sau sindicate de jurnalişti – denunţă sistematic prin petiţii şi greve o încălcare a libertăţii de expresie şi de mişcare. Prim-ministrul francez a anunţat în februarie 2015 că au fost efectuate, datorită acestei stări de urgenţă, 3.289 de percheziţii administrative, 341 de persoane arestate, 407 alte persoane sunt obligate să nu-şi părăsească locuinţa, au fost confiscate 560 de arme. Însă s-a ajuns şi la propuneri incredibile de lege, cum ar fi retragerea cetăţeniei!

Măsurile de urgenţă fac bine imaginii de sine

Sigur, mai există bârfele, cele nespuse cu glas tare. Preşedintele François Hollande este în cădere liberă în sondaje, iar a arăta că este foarte preocupat de soarta concetăţenilor săi poate face bine la imagine. Prelungirea stării de urgenţă poate justifica crearea mai multor mii de locuri de muncă, într-un context în care rata şomajului este foarte ridicată şi în creştere, şi unde preşedintele Hollande a promis că nu va mai candida, dacă nu va reuşi să întoarcă această fatidică roşie curbă a şomajului.

În fine, există şi marile întrebări pe care şi le pun toţi francezii: dacă serviciile secrete sunt atât de eficiente, dacă deja Franţa se afla în stare de alertă, cum e posibil ca teroriştii să fi reuşit să omoare atât de uşor? Cine a greşit? Cine a lăsat, poate, aceste lucruri să se întâmple? Oare faptul că ele se întâmplă înseamnă că oricum ceea ce trebuie să se întâmple oricum se va întâmpla?

La doar câteva luni de la începerea Campionatului European de fotbal, care va avea loc în Franţa în vara aceasta, prelungirea ad-hoc a stării de urgenţă, pentru încă câteva luni, decisă în februarie 2016, pare să fie aproape de a mai fi prelungită încă o dat㸠astfel încât să se poată beneficia de această protecţie sporită şi în timpul meciurilor. Starea de asediu internă s-a transformat de curând, la fel de imperceptibil şi de brutal, totuşi, în stare de asediu europeană. Apar frontiere şi noi ziduri de protecţie peste tot în Europa. Deja 10 state din 26 ale spaţiului Schengen au reintrodus controale temporare sau permanente la frontiere.

Teroriştii sunt refugiaţi şi nu prea...

Când, de fapt, inamicul se află printre noi. Mai mulţi primari din periferia pariziană s-au plâns prefecţilor, în repetate rânduri, cu privire la ceea ce se întâmplă. Dar şi cu privire la ceea ce se induce ca sentiment în sânul populaţiei franceze. Potrivit lor, guvernul francez caută responsabilii atentatelor sau potenţialii organizatori de atentate printre refugiaţii care sosesc din Siria, însă, de fapt, în Franţa sunt prea puţini refugiaţi! Nici în Hexagon nu ar dori să se stabilească...

Cei numiţi refugiaţi ar fi de fapt cetăţeni fără acte, provenind, într-adevăr, din Africa sau Orientul Mijlociu, dar care ar fi fost stabiliţi deja în Franţa de mai mulţi ani, aceştia însă nu ar fi avut acte în regulă. Oamenii sunt mutaţi dintr-o localitate în alta, din Paris la periferie, pentru ca Bruxelles să primească cifre. Pentru ei, adevărata problemă se află chiar în mijlocul populaţiei franceze, în rândul populaţiei naturalizate, dar venind din fostele colonii. Nu a primei generaţii, perfect integrate şi care a contribuit la reconstruirea Franţei după cel de Al Doilea Război Mondial, ci a generaţiei de tineri care au eşuat în a fi integraţi. Care au fost abandonaţi pe parcursul studiilor, de care nu s-a ocupat nimeni cu adevărat, şi care au căzut astfel facil pradă teoriilor şi fanatismelor religioase. Având paşapoarte franceze, pleacă şi vin cu multă uşurinţă, iar radicalizarea lor, aici sau în Siria, se face practic sub nasul autoritaţilor. Sub nasul acelor lideri care, în numele laicităţii, preferă să nu facă nimic... Parisul în stare de alertă este simptomul unui preinfarct al Uniunii Europene. Cât va mai dura până la infarct?