Cât de europeană este Europa noastră?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
toleranta europa foto pixabay

Tot mai mulţi europeni de oră recentă ridică vocea împotriva Vestului „decadent”, împotriva unei „Europe slabe”. La noi, exced supăraţii pe multiculturalism, ridicoli într-o ţară în care minorităţile reprezintă sub 10% din populaţie. Aceşti vajnici apărători ai „valorilor europene” se grăbesc să acuze liderii din Germania sau din Franţa pentru „criza” lor morală şi politică. De fapt, care sunt valorile Europei?

Ce este acest „Occident” pe care îl hulesc acum mulţi intelectuali români, în luări de poziţie aberante? Europa nu este o versiune a Imperiului roman, la care se tot face referinţă, dar nici Europa lui Socrate sau a lui Platon, şi nici Europa lui Charlemagne. Pentru a înţelege Europa contemporană trebuie să vedem când s-a născut ea. Europa în care trăim şi noi acum a apărut ca urmare a celei mai mari catastrofe globale din istoria umanităţii. „Vechea Europă” după care plâng triştii filosofi de pe malul Dâmboviţei nu mai există de mai bine de şapte decenii. Şi foarte bine că nu mai există!

Datorită acestui nou mod de gândire Europa a avut cea mai lungă perioadă de pace din istoria ei milenară. De ce am respinge tocmai acum calităţile acestui model paşnic? Şi de ce tocmai noi. Care sunt calităţile pe care le aducem noi în dialogul pan-european? Cârteala continuă, nemulţumirea epidemică, xenofobia proverbială? Sau neînţelegerea faptului că noi suntem ultimii veniţi la masa rotundă a fraternităţii europene? Ceea ce nu ne dă dreptul să ne comportăm ca nişte ghiolbani invitaţi la cină, care scuipă în mâncarea altora. Noi sunt suntem în Europa de pe vremea lui Burebista, dar n-am participat la făurirea acestei structuri politice şi culturale care este Uniunea Europeană a Drepturilor Omului.

Cei care îşi permit să critice Europa multiculturalismului poate nu vor să îşi amintească de momentul când această viziune era cât pe ce să fie înlocuită de Europa ucigaşă şi intolerantăHomo europaeus de azi nu s-a format la poalele munţilor Balcani, unde în secolul XX vecinii şi-au omorât vecinii numai pentru că erau de altă religie. Nu trebuie să uităm că naţionalismele de tot felul, graniţele şi luptele pentru teritorii, conflictele cauzate de „vechea Europă” au fost catastrofale. Noua Europă nu mai este „franceză, „germană” şi nici măcar „românească” - pentru că am văzut unde a dus vechea Europă a naţionalismului. Avem acum un nou mod de a gândi, de aceea refuzăm „Naţiunea”, pentru că efectul patriotismului naţional a fost catastrofal!

Europa de azi este o oglindă a refuzului unei Europe promise de dictatura fascistă, cu expresia sa nazistă.

Aşa cum demonstra Mark Mazower în remarcabilul studiu „Dark Continent” (1998), tindem să uităm că secolul XX european este, poate, cel mai sinistru din istoria umanităţii. Şi Hitler propunea un model european, o „comunitate europeană”, numai că el se baza pe principiul discriminării. Europa care s-a născut în urmă cu 70 de ani este (şi trebuie să fie) tolerantă pentru că bunicii noştri au văzut efectele segregării semenilor lor.

Dacă Europa nazistă ne-a momit cu oroarea curăţeniei rasiale, Noua Europă născută atunci refuză sistematic rasismul de orice fel. Şi pentru că a ieşit din oroarea lagărelor de concentrare, Europa trebuie să se opună acestui imaginar violent în care popoare întregi ajung în pragul dispariţiei biologice. Datorită gândirii „Europei vechi” cetăţenii din statele totalitare au acceptat uciderea handicapaţilor şi a persoanelor cu dizabilităţi. Europa eliminării „diferiţilor”, a arderii în cuptoare a tuturor indezirabilor, a fost înlocuită cu refuzul paneuropean al oricăror discriminări. Atunci s-a născut Europa toleranţei sexuale, tot pentru că fascismul nu propunea doar eliminarea artei „decadente”, ci şi distrugerea fizică a oricăror alternative sexuale. Nici acest principiu al „Europei noi” nu este negociabil. Nu putem să avem nuanţe când este vorba de re-întoarcerea segregării rasiale, sexuale sau de orice alt fel

Fascismul a propus o Europă închisă, autosuficientă, superioară tuturor naţiunilor pământului. Europa coexistenţei paşnice s-a născut din lupta pe viaţă şi pe moarte între duşmanii societăţii deschise şi apărătorii politicii „porţilor deschise”. De aceea este dezgustător să vedem cum, înghesuiţi la porţile Orientului (şi nu mă refer aici la emigranţii aflaţi în căutarea libertăţii), unii strigă în gura mare împotriva deschiderii graniţelor. Tocmai ungurii, tocmai polonezii, tocmai românii care au trăit jumătate de veac în spatele unei cortine de fier au dreptul să devină apărătorii instalării unei noi cortine de sârmă ghimpată?

Nu în ultimul rând Europa nouă este continentul toleranţei religioase, a refuzului religiei ca parte a dialogului social. Nici Europa aceasta nu a existat dintotdeauna. Europa intoleranţei a fost o realitate timp de mii de ani. Catolicii ardeau pe rug protestanţi, protestanţii distrugeau mănăstirile catolice, catolicii au distrus Bizanţul, ortodocşii au dispreţuit papalitatea, iar Papa a avut Inchiziţia.

Noi toţi suntem copiii adoptaţi ai acestei „noi Europe”. Dacă nu-i acceptăm valorile şi idealurile, atunci nu merităm să ne numim europeni.
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite