Catalonia: apeluri la nesupunere civilă. O discuţie despre puterea statului de drept

FOTO AFP

În aşteptarea deciziilor pe care le va anunţa joi Parlamentul catalan şi a celor, cruciale, aşteptate vineri din partea Senatului spaniol care, extrem de probabil, va vota în favoarea măsurilor cerute de Guvernul Rajoy prin invocarea art. 155 din Constituţie, lucrurile se tensionează şi perspectivele sunt din ce în ce mai incerte în Catalonia.

Asta pentru că, deja, cei din CUO, partidul de extremă stânga considerat a fi cel mai important susţinător al liderului independentist Carles Puigdemont, a chemat cetăţenii la „o nesupunere masivă“ faţă de măsurile de forţă pe care le-ar putea lua Madridul. I s-a alăturat organizaţia pompierilor din cadrul ANC, o altă structură independentistă, care a transmis că „dacă manifestanţii vor bloca un drum şi ni se cere să intervenim pentru a da drumul la circulaţie, este probabil că nu vom răspunde acestui apel“, iar câteva organizaţii studenţeşti au format comitete de grevă pregătite să ocupe universităţile, iar cei din USTEC, sindicatul profesorilor catalani, au spus că „nu vom recunoaşte drept interlocutori valabili persoanele care nu sunt reprezentate ale le legitimităţii populare“..

„Referendumul din Catalonia reprezintă cea mai masivă acţiune de nesupunere civilă din istoria Uniunii Europene.“ Manuel Cervara-Marzal, sociolog, specialist în problemele mişcărilor de stânga din Spania

În consecinţă, avem deschisă perspectiva de a vedea redeschisă, în această toamnă a lui 2017, vechea tradiţie a „mişcărilor de nesupunere civilă“, Ceea ce poate iniţia o discuţie foarte serioasă şi deloc uşoară, în termeni legali şi morali, asupra validităţii unui asemenea tip de protest folosit exclusiv ca platformă pentru susţinerea unei mişcări de secesiune teritorială într-un stat membru NATO şi UE. Asta este problema reală şi extrem de gravă pusă în faţa UE şi la care, instituţional, nu putea să existe decât un singur răspuns, adică susţinerea necondiţionată pentru autorităţ'ile centrale de la Madrid, împreună cu mesajul dat de A.Tajani, Preşedintele Parlamentului European care s pus foarte clar că nu va exista niciodată o recunoaştere a Cataloniei independente din partea Uniunii.

Dar nimeni nu e fosrte sigur că asta este şi deajuns deoarece mai există încă posibilitatea ca apelurile la nesupunere civilă să se generalizeze în Catalonia în cazul în care, joi, Puigdemont va decide să meargă în continuare pe drumul confruntării deschise cu Madridul, silind guvernul central să folosească toată gama soluţiilor de forţă legale pe care le are la dispoziţie. Ceea ce poate duce relativ uşor la o confruntare dramatică. Iar marele risc este vizibil: mişcările acestea de nesupunere civilă, tradiţional non-violente, împreună cu grupările neo-anarhiste organizatoare, au început să fie acaparate, instrumentalizate şi transformate de către grupări politice adepte ale unei acţiuni violente. Astfel, jocurile sunt debalansate din ce în ce mai rapid înspre soluţii de răspuns care să implice violenţe stradale, distrugeri de sedii ale companiilor, preluarea controlului asupra reţelelor de comunicaţii, adică elemente specifice componente ale unei situaţii de criză majoră.

Dar, pentru a înţelege tradiţia şi importanţa reală a tradiţiei mişcărilor clasice de nesupunere civilă, iată câteva dintre personalităţile lor emblematice:

• Henry David Thoreau (1817-1862) filozof, eseist, scriitor, naturalist, transcendentalist, critic al taxelor şi al progresului. Acţiunea sa din 25 iulie 1846, (cea care deschide marea serie a protestelor de acest gen şi al acţiunilor bazate pe filozofia non violenţei) este foarte simplă: se întâlneşte cu colectorul de taxe Sam Staples şi, deoarece refuză să plătească o taxă specială destinată finanţării războiului între Mexic şi America, va fi condamnat la o zi închisoare. Thoreau a rămas puternic influenţat de această experienţă. În ianuarie şi februarie 1848 a ţinut conferinţe intitulate „The Rights and Duties of the Individual in relation to Government” („Drepturile şi Obligaţiile Individului în raport cu Guvernul”), iar ideile sale fundamentale se regăsesc în eseul despre Nesupunerea Civilă. Aici găsiţi celebra formulare care a devenit slogan pentru multe dintre revoltele de mai apoi: „Eu nu cer eliminarea imediată a guvernului, ci imediata sa îmbunătăţire... Cel mai bun guvern este cel care nu guvernează deloc şi, atunci când oamenii vor fi pregătiţi, un astfel de guvern vom avea“.

„Singura obligaţie pe care am dreptul să mi-o asum este să fac oricând ceea ce cred că este drept.“ Henry David Thoreau

• Mahatma Gandhi, cel care avea să inspire cea mai amplă mişcare de protest sub forma nesupunerii civile non-violente şi care, prin efectele sale imediate şi de durată, avea să fie primul mare eveniment care să ducă la pierderea definitivă a puterii de către britanici. „Marşul sării“ din martie 1930 era îndreptat împotriva monopolului britanic în domeniu demonstrând pentru prima dată slăbiciunile de fond ale Imperiului Britanic, mulţi istorici considerând nu numai că acela a fost momentul în care a început procesul pentru independenţa Indiei, ci şi că, tot atunci, avea să fie demarată disoluţia sistemului colonial global. În ziua de 12 martie 1930, Ghandi a plecat din Sabermanti într-un marş de aproape patru sute de sute de kilometri spre Ocean, cu doar câteva zeci de adepţi, în final mulţimea ajungând la zeci de mii, gestul rămas în istorie fiind făcut în clipa când a îngenuncheat pe plajă, a înmuiat o ţesătură în ocean, a scos apa sărată şi a lăsat-o să se usuc e la soare... iar cristalele de sare obţinute nu mai erau comercializate prin sistemul britanic, devenind un simbol al libertăţii.  
• Rosa Louise Parks , afro-americană militantă pentru drepturile omului. La data de 1 decembrie 1955 a fost arestată în Montgomery, Alabama deoarece a refuzat să cedeze locul în autobuz unui călător alb. Fraza ei de atunci a devenit celebră: „M-am săturat să fiu considerată ca un cetăţean de rangul doi...“. Datorită activităţii ei militante a devenit ţinta ameninţărilor şi a telefoanelor anonime, care au cauzat îmbolnăvirea soţului ei, Raymond Parks. Ca urmare, familia Parks se mută la Detroit, Michigan, însă Rosa îşi continuă activitatea militantă. La 30 decembrie 1999, Rose Parks, pe atunci în vârstă de 81 de ani, este atacată în locuinţa sa din Detroit şi jefuită. Făptaşul prins a fost pedepsit doar cu o amendă de 53 dolari. Această sentinţă judecătorească a declanşat proteste dure în toată America. „Aş vrea să se amintească de mine ca o persoană care a vrut să fie liberă şi astfel şi alţii să-şi dorească şi ei să fie liberi“ - spunea Rosa Parks...  
• Protestele tip „sit-in“ împotriva războiului din Vietnam. În aprilie 1971, apoape 750.000 de oameni se adună în marşul de protest care avea să fie urmat, o lună mai târziu, de un altul, cu doar câteva zeci de mii de participanţi, acetia decişi însă să încerce să întrerupă activitatea normală în Washington prin blocarea podurilor şi a altor căi de acces. Mişcarea tinde să devină din ce în ce mai violentă, unele organizaţii anunţând deschis adoptarea metodelor proprii mişcărilor anarhiste sau teroriste (mai ales de tipul eco-terorism). Aceasta însă nu reduce enorma influenţă avută de mişcarea respectivă la timpul său, mai ales datorită faptului că acţiunile de masă au reprezentat o atracţie reală pentru generaţia tânără, stimulată în paralel de primele acţiuni organizate din cadrul unei alte mişcări, cea pentru Drepturile Civile. În această linie, peste decenii, aveau să se nască protestele de tipul “Occupy Wall Street“ precum şi protestul Indignados din Spania împotriva inegalităţilor economice. Sau cele, evoluând violent, din pieţele Tahrir sau Taksim...  
• Protestul militant activ împotriva multinaţionalelor. Exemplul clasic îl reprezintă acţiunea organizată în 1999 la Millau de Jose Bove (acum europarlamentar) , fermier militant şi membru al organizaţiei sindicale Confederation Paysanne. La Millau începuse deja construcţia unui McDonald, când o echipă de militanţi ecologişti condusă de Bove intră cu forţa pe şantier şi reuşesc să distrugă întreaga construcţie, desfăcând totul, cărămidă cu cărămidă. Gestul său a creat un val de alte evenimente ulterioare similare, alt exemplu care a făcut şcoală fiind devastarea unor culturi cu organisme genetic modificate. În fine, organizaţia de acum condusă de Bouve a constituit un factor decisiv al succesului coaliţiei mobilizate pentru respingerea Tratatului Constituţional European.

„Nesupunerea civilă este singura armă care ne-a rămas pentru a salva nu numai ecosistemul care asigură viaţa ci şi naţiunea însăşi. Corporaţiile privilegiază apariţia unor forţe sălbatice care exploatează absolut totul, fiinţele umane, resursele naturale, până la dispariţia sau extincţia acestora.“ - Christopher Lynn Hedges, Death of Liberal Class (2010)

 „...a nu coopera cu elementele răului reprezintă o obligaţie morală la fel de puternică precum aceea de a fi de partea binelui...“ Martin Luther King

Există două tipuri de acţiuni care pot fi subsumate „nesupunerii civile“, explică prof. Camillo Bica de la School of Visual Arts din New York, membru al organizaţiei Vietnam Veterans Against the War şi coordonator pentru Long Island pentru Veterans for Peace. „Nesupunerea civilă este un act de activism social... nerespectarea unei linii politice sau a unei legi în scopul de a atrage atenţia sau a concentra preocupările în jurul unei injustiţii politice/sociale în scopul de a crea «tensiune», poate chiar indignare, astfel încât opinia publică să obţină o schimbare. De cealaltă parte, avem Acţiunea directă non-violentă care urmăreşte deliberat crearea unei crize şi provoacă o asemenea tensiune creatoare încât cineva este obligat să reacţioneze. Problema se tensionează şi se dramatizează atât de mult încât societatea, cea care până atunci refuzase constant să negocieze, este silită să ia în seamă problema. Problema se dramatizează atât de tare încât nu mai poate fi ignorată...“

FOTO EPA/EFE

Acum, în Catalonia, criza a fost provocată deliberat şi la scară mare. Efectele au reuşit să zguduie Europa instituţională şi, exact ca şi în cazul BREXIT, s-au întors împotriva organizatorilor. În ambele cazuri, intenţia iniţială poate să fi fost doar să oblige părţile la intrarea în negocieri. Numai că, scăpate de sub control datorită unei propagande super-corozive şi eficiente (Farage sau Puigdemont au multe puncte comune), evenimentele au silit protagoniştii să se poziţioneze pe metereze şi în formaţie de luptă.

De fapt, nimeni n-a vrut să se ajungă chiar până la acest nivel al ostilităţilor. Arătând costurile reale ale mişcărilor independentiste care transformă ideea benefică a autonomiei pe principiul subsidiarităţii într-un atac frontal la adresa unităţii statului. Caz extrem în care nesupunerea civilă este asimilabilă unei acţiuni directe împotriva securităţii naţionale.

Între timp, iată o ştire de ultimă oră prezentată azi de ziarul „La Depeche“: Robert Cassanovas, profesor de economie la Perpignan, a spus că pune la dispoziţie o locuinţă de refugiu pentru Puigdemont şi colegii săi din guvernul catalan în satul Theza din Perpignan, asta în cazul în care ar dori să se refugieze din Catalogna, „un fel de azil politic, dacă acest termen mai este încă posibil de folosit“). Alţi militanţi pro-independentişti din zona franceză au declarat că pun la dispoziţia unui eventual guvern catalan aproape 20 de case şi apartamente situate în zona Pirineilor occidentali pentru a răspunde „celei mai mari agresiuni, de la Franco încoace, împotriva Cataloniei“.

Cuiva i-au scăpat complet jocurile de sub control. Cui anume şi cu ce consecinţe, vom vedea în următoarele zile.