Catalonia scutură Europa. Ce va mai rămâne?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Focalizarea pe „evenimentele la zi“ din Catalonia este firească dar nu şi suficientă. Asta pentru că acolo s-a declanşat un scenariu complex care, cu certitudine, dacă îşi va continua dezvoltarea de până acum, urmează să afecteze, chiar să schimbe unele dintre principalele reguli ale jocului politic din Europa.

Dincolo de fapte atât de cunoscute şi mediatizate, scenariul acesta a fost foarte bine gândit, pregătit şi asamblat în diversele sale piese componente astfel încât, dincolo de foarte previzibilul eşec al Declaraţiei de independenţă, să poată să continue să genereze efecte care se doresc de durată, atât în Spania cât şi, mai ales, în spaţiul Uniunii Europene. Servind ca precedent, oricând posibil de invocat şi de urmat.

Mă refer aici la faptul că, cel puţin până acum, s-au înregistrat două evenimente cu caracter de noutate absolută în spaţiul european de după cel de-al Doilea Război Mondial şi care, deja, s-au instalat firesc în practica jocului politic.

În primul rând, după cum ştiţi deja foarte bine, s-a înregistrat prima mare încercare de secesiune, formal anunţată printr-un Referendum unilateral de independenţă şi apoi printr-o Declaraţie de Independenţă, în cadrul unui Stat Membru UE şi NATO. Cu stupefacţie, liderii europeni au tăcut cam două săptămâni, uluiţi că aşa ceva se putea întâmpla şi realizând că legislaţia comună, Tratatele, nu prevedeau nimic care să le permită să reacţioneze. Ca şi în cazul BREXIT, dat fiind că, de la început, un asemenea scenariu era socotit perfect ipotetic, definiţia reacţiilor legale pur şi simplu nu exista, în cazul în care ne interesează acum menţinându-se doar că se va apăra integritatea teritorială a Statelor Membre, mai degrabă în ideea de a face o legătură cu prevederile apărării colective din NATO decât altceva. Era de neconceput, s-a spus, să se imagineze că un stat va dori să iasă din UE sau o regiune să-şi proclame secesiunea, mai ales în momentul în care marea bătălie - de altfel şi singura - la care asistau legiuitorii europeni era cea purtată de diverse state candidate pentru a adera cât mai rapid la structura comună. Drept care, prima reacţie europeană, în deplină respectare a corectitudinii politice exemplare, a fost declaraţia „este vorba despre o problemă internă a Spaniei“ lăsând guvernul Rajoy să se descurce singur, cum ştia şi putea mai bine.

Explicaţia dată atunci era că atât oficialii instituţiilor europene, cât şi cancelariile statelor membre nu doreau să „internaţionalizeze“ tensiunile locale din Spania şi, mai ales, să accepte cumva cerea adresată de Puigdemont ca UE să devină mediator în criza spaniolă.

După ce lucrurile s-au arătat la adevărata lor gravitate, europenii au reacţionat, oferind, în fine, Guvernului de la Madrid întregul sprijin necesar pentru aplicarea măsurilor constituţionale şi preluarea controlului în Catalonia, începerea urmăririi în justiţie a celor declaraţi vinovaţi de revoltă şi chemare la revoltă împotriva statului, sediţiune şi grave malversaţiuni financiare. S-a crezut, raţionament că asta va pune capăt crizei. Raţionament totalmente fals.

Politic vorbind, lovitura este enormă şi va avea consecinţe de tip precedent pentru alte viitoare situaţii similare.

Acum a ieşit la lumină - şi este în plină desfăşurare - „jocul secund catalan“, acela scenariu profund de care vă vorbeam, de fapt construcţia de forţă din spatele tuturor montajelor politic-mediatice create de independentiştii catalani. Carles Puigdemont împreună cu alţi patru dintre foştii săi miniştri fuge în Belgia, este acum în libertate condiţionată, în aşteptarea unei decizii pe care o instanţă judiciară belgiană o va anunţa peste două săptămâni, cu posibilitatea unui recurs, apoi apel la recurs, adică ceva ce s-ar putea să dureze dincolo de 21 decembrie, data la care sunt organizate alegeri în Catalonia. Iar noutatea absolută este că, la nivelul tuturor mişcărilor autonomiste din Catalonia, a fost luată decizia ca liderii aflaţi acum în detenţie preventivă în Spania (2 lideri ai principalelor partide independentiste plus 8 dintre membrii executivului catalan) alături de grupul Puigdemont“ fugit în Belgia să fie capetele de listă pentru alegerile din luna decembrie.

Politic vorbind, lovitura este enormă şi va avea consecinţe de tip precedent pentru alte viitoare situaţii similare. Vedem că este posibil ca personaje acuzate în ţara lor de origine pentru cele mai grave delicte prevăzute în Constituţie să fie „preluate“ de partide politice şi, mai mult, se poate şi ca asemenea personaje să candideze (iar în cazul lui Puigdemont chiar să coordoneze o campanie electorală) din străinătate, acolo unde se prezintă drept conducător al unei entităţi politic legitime, în ciuda faptului că justiţia din ţara sa a decis cle deja binecunoscute de dumneavoastră.

Tehnic - şi asta este demonstraţia de bază a scenariului - ne-am întoarce astfel la nişte timpuri mult trecute în care, poate vă amintiţi, Lenin formase o entitate revoluţionară în exil pe care o prezenta drept adevăratul reprezentant al intereselor Rusiei sau la guvernele în exil găzduite de Londra şi organizând de acolo rezistenţa armată împotriva ocupantului nazist din Franţa sau Polonia. Nimeni n-ar fi crezut, în urmă cu câteva luni, că aşa ceva se poate repeta în Europa aceasta care se pregăteşte să analizeze proiectul franco-german de revigorare masivă a proiectului european. Nimeni nu credea că se poate ca, în cadrul UE, să apară discuţia despre posibilitatea ca un Stat Membru să recunoască statutul de persecutat politic al uni cetăţean dintr-un alt stat membru, asta însemnând, de facto, recunoaşterea că există o problemă cu funcţionarea statului de drept.

Şi totuşi, aici suntem. Scenariul a funcţionat, nimeni n-a fost şi încă nu este atent decât la dimensiunea mediatică şi la acţiunile directe, foarte importante doar atâta timp cât realizăm că ele alimentează în continuare, la un mod extrem de profesionist, tensiunile din Catalonia, dintre această regiune şi Spania, acum între politicienii spanioli şi cei belgieni şi, pe fond, tulbură apele în Europa care, la un moment dat, pesemne foarte curând, va trebui să ia din nou atitudine. Iar asta presupune că, într-adevăr, problema nu a fost şi nu este doar a Spaniei, ci este una de ordine şi credibilitate politică în Europa. În funcţiile de deciziile care se vor lua acum, vom şti cum vor putea evolua pe viitor toate focarele de explozie ale independentismului generator de secesiune. Ele există, sunt active, numai că acum cineva încearcă să le găsească marele precedent juridic.

Ne interesează?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite