Celelalte Românii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Există întotdeauna mai multe feluri de a vedea o ţară. Mult timp suntem înclinaţi să credem că noi deţinem monopolul asupra acestei concepţii şi că felul în care ne vedem ţara este singurul posibil. Cu timpul, cu maturitatea care devine inerentă, ajungem să înţelegem, cu durere, că există mai multe feluri şi că poate felul nostru de a ne percepe locul în care ne-am născut nu este cel mai bun.

La fel, pe o altă axă şi într-o altă paradigmă, cu toţii credem că orice călătorie pe care o facem este un drum spre noi înşine, un mijloc de a ne descoperi, de a ne cunoaşte. Ulterior, datorită experienţelor care ne traversează cotidianul, a imaginilor pe care le imprimăm pe retină, a călătoriilor pe care le întreprindem, obligaţi sau nu, reţinem că de fapt călătoriile le întreprindem pentru a decide care ne este locul destinat pentru a ne stabili. Ne căutăm nu pe noi, ci locul unde am vrea să rămânem. Uneori ne întoarcem acasă, alteori nu.

Nu cu foarte mult timp în urmă am asistat la două experienţe senzoriale inedite, deosebite, dar similare ca demers şi mijloc de realizare: am participat la două proiecţii de filme. Prima, la Institutul Cultural Român din Paris, o proiecţie intitulată "Şantier în lucru. Les villes d'après", realizat de Urban Balkan Project şi Enfin Bref Productions. Trei tineri francezi, Sindy Quere, Bénédicte Vacquerel şi Guillaume Lebon, trei prieteni care s-au întâlnit pe băncile facultăţii de geografie şi urbanism (Caen, Bordeaux 3 şi Paris), au decis să realizeze un film documentar în România. În trei oraşe importante, Cluj, Iaşi, Constanţa, purtaţi doar de pasiunea lor urbanofilă, sfătuiţi şi sprijiniţi în demersul lor de asociaţia Gironde-Roumanie (Bordeaux).

Modelul ales a fost simplu: cum s-au transformat aceste trei oraşe după căderea comunismului? În ce? Datorită cui? De ce? Filmul lor este de un realism şi de o melancolie absolute: în acelaşi timp foarte crude, dezvăluind o realitate care nu ne convine (pentru că ne facem că nu o vedem, pentru că trecem pe lângă ea cu detaşare, pentru că ne-am obişnuit cu ea, pentru că niciodată nu e plăcut ca Alţii să ne arate bârna din ochi), dar care rămâne totuşi a noastră, care ne trezeşte amintiri şi poate chiar speranţe: cea că cei care ar trebui să vadă acest film îl vor vedea.

Deocamdată, filmul a fost proiectat doar în Franţa: noi am văzut aici, chipuri şi cuvinte, nuanţe care vorbesc de un Cluj în plină, poate prea plină dezvoltare arhitecturală, un Iaşi îngropat în dorinţa de a construi cât mai multe şi mai mari mall-uri, cât mai multe inovaţii arhitecturale în detrimentul vechiului Iaşi, cel atât de drag unei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, dar, mai ales, am văzut cu durere moartea Constanţei. Oraşul pe care l-am văzut în acest film realizat fără emfază, fără dorinţa de a da lecţii, ci doar cu simplitatea regizorului care doreşte să înţeleagă, este un oraş abandonat ruinei. Morţii din poveştile lui Petre Ispirescu, cea din "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte", cea care a cuprins, invadat, infestat, la o altă scară, desigur, un oraş din Transilvania, Sf. Gheorghe.

Am văzut un Cazinou în ruine, o promenadă din care ieşeau, rănite, dale de piatră, case de epocă lăsate în paragină, aşteptând cu tristeţe construirea unui hotel Hilton! Am văzut oameni politici cărora nu le pasă de oraşul pe care îl administrează, am văzut constănţeni nedumeriţi, resemnaţi. În "Şantier în lucru", ne spun autorii documentarului, vom descoperi "bogăţia patrimoniului arhitectural, subtila frumuseţe a cartierelor socialiste şi elementele care dovedesc felul în care aceste oraşe se transformă. Vom afla ce anume ameninţă echilibrele lor ecologice, sociale, urbane, dar şi felul în care generaţia post-comunistă propune soluţii alegând să ocolească, adeseori, reprezentanţii puterii". La dezbatere au participat, şi au oferit puncte de vedere, Eugen Păunescu, urbanist şi profesor la facultatea de urbanism şi arhitectură din Cluj, şi Corneliu Iaţiu, decanul facultăţii de geografie din Iaşi. Scopul acestui proiect documentar realizat în urma unui an petrecut în România, finanţat de Consiliul Regional Acquitaine şi localităţile natale ale celor trei realizatori - Amfréville şi Castillon-en-Auge? "Promovarea unei priviri speciale asupra României şi permiterea, pentru români, a unei confruntări cu primul film dedicat transformării urbane a ţării lor".

Am plecat tulburată de privirea pe care cei trei realizatori, care au locuit patru luni în fiecare din oraşele vizitate, vizitând, discutând, privind şi analizând; ea mi-a reamintit o întrebare pusă cândva, de o persoană căruia îi povestisem că am plecat din România în urmă cu 15 ani: nu ţi-e dor de ţara ta? Am răspuns, fără să şovăi că Nu. Nu în sensul prorpiu. Că mi-e dor de locuri, de senzaţii, de amintiri, de oameni pe care i-am pierdut pentru totdeauna, pentru că au murit între timp, de oameni pe care i-am cunoscut şi în care am avut încredere oarbă dar care m-au dezamăgit, mai nou, de oameni pe care nu-i cunosc încă, dar care poate ar vrea să mă cunoască. Că nu mi-e dor pentru că ţara mea nu mi-ar fi permis, dacă aş fi rămas, să fac ceva pentru ea: m-ar fi închis în prejudecăţi şi bariere ridicate între Bucureşti şi restul ţării, între anumite medii şi altele. Dar că mi-e dor de ţara mea aşa cum o ştiam la un moment dat: zăcând sub nămeţii de la Întorsura Buzăului, unde am învăţat să patinez înainte de a merge (era mai util!), de zăpezile care păreau eterne în munţi, de răsăriturile de soare la Marea Neagră, unice în lume.

Şi atunci, într-adevăr, există mai multe Românii: cea pe care o părăsim, cea pe care o regretăm, cea pe care o căutăm, cea pe care ne-o arată alţii, cea pe care o văd alţii...Care este, oare, cea adevărată?

Patria adevărată este cea în care vrem să rămânem pentru totdeauna, aveau să afirme alţi studenţi care, ei, au ales să meargă într-un schimb de experienţă în Moldova. Acesta a fost cel de al doilea experiment. O primărie din Paris, arondismentul 17, a organizat o seară de filme dedicate Moldovei, "Fenêtre sur la culture moldave".  “Paca Moldova, paroles itinérantes", de Faustine Lefranc, “Pensées moldaves”, de Pierre-Olivier Gaumin, (Ennui et) Inspiration “, de Igor Cobileanski. Trei filme, nu toate documentare, care ne-au transportat de la râsete la râsete amare, de la nostalgie la plăcere şi chiar recunoştinţă: din nou francezi care au bătut drumul până în Moldova pentru a ne arăta o altfel de ţară. Un Igor Cobileanski de neuitat, care nu "bate" departe, cu al său stil, de Cristian Mungiu.

Nu încetez să-mi spun, de atunci, că ţara noastră, oricare ar fi ea, nu e niciodată aceeaşi. Că de cele mai multe ori trebuie să o părăseşti şi să o vezi prin ochii celorlalţi ca să regreţi şi eventual să înţelegi ce mai poţi face pentru ea.

O călătorie nu este niciodată, până la urmă, un drum spre autocunoaştere, ci, mai ales, un drum de recunoaştere.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite