Competiţia pentru Europa de extremă-dreaptă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Matteo Salvini la lansarea Alianţei europene a popoarelor şi naţiunilor
Matteo Salvini la lansarea Alianţei europene a popoarelor şi naţiunilor

Deocamdată suntem la stadiul iniţial al jocului: etapa de formatare a ceea ce ar putea deveni următorul bloc politic cu dimensiune europeană, cel al partidelor de extremă-dreaptă, ultra-naţionaliste şi profund eurosceptice, reunite acum în jurul lui Matteo Salvini, răspunzând apelului său ca naţionaliştii să ajungă să constituie „cel mai important grup politic din Parlamentul European“ după alegerile din 26 mai.

Au răspuns prezent, constituind astfel prima linie vizibilă de reprezentativitate politică, Olli Kotri din partea partidului „Adevăraţii finlandezi“, Anders Vistisen (Partidul Popular Danez) şi Jorg Meuthen (Partidul Alternativa pentru Germania AfD), care împărtăşec cu toţii mesajul central transmis de Salvini: „Astăzi, pentru numeroşi cetăţeni şi pentru multe popoare, Uniunea Europeană reprezintă un coşmar şi nu un vis, iar partidele aflate la putere ne-au adus sărăcia, incertitudinea şi insecuritatea. Efortul nostru este de a recentra totul în jurul valorilor muncii, familiei, securităţii naţionale, proptecţiei mediului, viitorului tinerilor... Groparii visului european sunt birocraţii, gânditorii teoreticieni, bancherii care de prea mult timp guvernează Europa. Vrem să readucem poporul la conducerea Europei... Vrem să schimbăm radical această Europă, cu bunul simţ şi cu tentaţia spre concret pe care suntem pe cale să le demonstrăm în Italia“. Un apel pe care-l adresează tuturor forţelor politice din Europa „care ne împărtăşesc viziunea şi obiectivul nostru comun: o Europă care să dea prioritate popoarelor şi nu bancherilor şi birocraţilor şi vapoarelor (cu migranţi clandestini, n.n.)“. Pe de altă parte, Marine Le Pen a anunţat că va încerca să convingă şi alte partide europene să se alăture acestui proiect, începând un turneu prin Belgia unde se va întâlni cu aliaţii de mai demult din Vlaams Belang, apoi din Slovenia şi Republica Cehă, pregătind marea reuniune (însoţită de un miting) de pe 16 mai la Milano.

Pentru moment, doar vorbe. Multe şi mereu aceleaşi. Acoperind, într-un mod destul de transparent, suita de probleme foarte serioase care există dincolo de înşiruirea standard a temelor de propagandă.

Cea mai serioasă hibă mi se pare a fi lipsa reală de unitate a grupului respectiv de partide şi mişcări politice, practic imposibil de pus sub o umbrelă comună tocmai datorită faptului că, în realitate, platformele lor ideologice şi afilierile lor ideatice sunt extrem de diferite. Păpuşarii din umbră care au scris acest scenariu mizează din nou pe „efectul grecesc“, adică apariţia unui partid cu un discurs „anti“ exact în momentul unei crize sociale, economice sau de încredere în viitorul edificiului european, propunând în consecinţă o reîntoarcere cât mai rapidă la formula „scoică“, închidere cât mai ermetică în graniţele naţionale. De aici şi apelul revoluţionar „Să ne luăm ţara înapoi“ cu promisiunile aferente (naţionalizarea băncilor, revenirea la moneda naţională, părăsirea NATO şi UE, reinstaurarea controlului statului asupra principalelor mijloace de producţie şi asupra circuitelor financiare etc.). Că nu se pot îndeplini au arătat evenimentele ulterioare din Grecia şi fiascoul uluitor denumit BREXIT, care a reuşit să aducă haos în Marea Britanie.

Întrebarea este dacă, dincolo de promisiuni demagogice, va mai exista şi altceva. Pentru că acest „altceva“ sperie, sau ar putea pune enorme probleme pentru echilibrul partidelor din balanţa tradiţională de putere pe plan european. „Altceva“ ar însemna ca, pe 26 mai, suveraniştii europeni să poată prezenta nu numai o tribună la care să apară lideri politici, ci un document de poziţie care să cuprindă soluţii concrete. Un timp, s-a crezut că asta fac deja „vestele galbene“ din Franţa, cu platforma lor de revendicări imediat sprijinită de reprezentanţii politici ai naţionalismului extremist, model deja pentru un partid australian din aceeaşi familie ideologică. Dar, uimitor pentru organizatori, mesajul francez nu a rezonat în Europa şi, în orice caz, nu a adus în faţă partide care să împărtăşească nici convingerile şi nici procedeele violente de persuasiune folosite de „vestele galbene“. De aici şi întrebarea dacă aceste partide suveraniste sunt într-adevăr capabile să aibă o linie politică unitară asumată oficial. Cum oare pot ele construi un partid european transnaţional cu un grup funcţional în PE, asta însemnând constituirea unor alianţe transversale la nivel european, cât baza existenţei lor politice este tocmai respectarea strictă a „interesului naţional“, iar singurul lucru care le uneşte cu adevărat (la nivel de lideri şi membri de partid) este refuzul oricărei încercări a unui punct central de decizie (acum „birocraţii de la Bruxelles“) de a impune o soluţie sau un punct de vedere comun în Europa instituţiilor?

S-ar putea uni tocmai pe baza euro-scepticismului lor şi a dorinţei de a ieşi la luptă împotriva oligarhiei de la Bruxelles? Poate, o şi fac acum. Numai că liantul ideologic nu este clar şi, de aceea, apar rupturi ideatice importante care, ca până acum, s-ar putea să fie prea adânci pentru a fi depăşite doar prin entuziasmul liderilor. Căci unii dintre eurosceptici sunt favorabili unei deschideri imediate a relaţiilor cu Rusia (Savini fascinat de Putin, Marine Le Pen legată de Moscova prin multiple legături etc.), iar alţii, precum liderii polonezi sau ai unor partide din ţările nordice şi baltice, din motive binecunoscute, dovedesc o prudenţă marcată pe această temă.

La fel de profunde sunt diferenţele privitoare chestiunea fundamentală a rolului şi locului religiei, căci euroscepticii naţionalişti polonezi, asemeni celor din Ungaria sau Grecia îşi doresc o creştere a rolului acesteia în stat, de cealaltă parte fiind reprezentanţii unor ţări ca Franţa sau Germania, spre exemplu, unde chestiunea statului laic este de mult timp o prioritate reglementată constituţional.

Iar celor care sunt extrem de neliniştiţi de faptul că propunerile ar evoca idei din programele lui Mussolini sau că se aliază cu neo-naziştii din Alternativa pentru Germania, Salvini le dă asigurarea că „printre noi nu există niciun fel de extremist sau de nostalgic. Am obosit de dezbateri privind comunismul şi fascismul. Asta nu mă interesează, aşa cum nu-i interesează nici pe cei 500 de milioane de cetăţeni europeni. Să lăsăm istoricilor aceste probleme“.

Ce şanse reale de reuşită are acest proiect? În sine, deocamdată, deoarece nu este decât un proiect fără program autentic, este greu de spus. Dar are un argument uriaş, anume decredibilizare accentuată a sistemului d leardership european a cărui nivel exact de performanţă este dat de indeciziile, stângăciile şi lipsa de orizont demonstrate în procesul BREXIT. Şi asta ar putea să se transforme într-o foarte sensibilă tendinţă de vot negativ.

La noi nu văd să existe formalizată vreo tendinţă de ideologizare a naţionalismului extremist dar, în condiţii excepţionale, dacă un partid sau altul vor fi marginalizate sau date afară din structurile europene din care fac parte, s-ar putea să fie tentate să-şi schimbe actualele lor platforme politice şi, peste noapte, să-şi declare cu entuziasm noi subordonări.

În orice caz, şi asta ştie foarte bine Salvini, măcar un câştig ferm tot a înregistrat deja: participarea la alegerile europene va aduce cu siguranţă în PE o serie de politicieni din linia super-dură a naţionalismului extremist. Cu un mesaj clar, cel de dizolvare a actualului proiect european, adică exact a acelui edificiu imaginat odinioară de italianul Altiero Spinelli, opozantul feroce al terorii instalate de „cămăşile negre“ ale lui Benito Mussolini.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite