Corespondenţă din Bruxelles. Europa deschide bătălia pe două fronturi: UK şi Turcia. Cu un „EXIT dur” în perspectivă?

În cazul Marii Britanii, perspectiva unui „Brexit dur” sau „sălbatic”, se precizează ca una dintre variantele foarte credibile. Toată lumea zice că ar fi scenariul-catastrofă care ar trebui evitat cu orice preţ.

Dar, din păcate, lucrurile se tensionează foarte rapid şi ambele tabere sunt acum obligate să ridice reciproc bariere de protecţie, dar şi „liniile roşii” menite să delimiteze zonele proprii de cerinţe, oferte şi orizont politic pentru negocieri.

Totul a început cu o mişcare îndrăzneaţă făcută de britanici care, cu eleganţa lor caracteristică, au încercat să-i fenteze pe cei din Bruxelles şi să creeze o dublare a terenului de joc pentru negocieri, sperând să-i surprindă şi, eventual, să-i pună în faţa faptului împlinit. Pe ei, la fel ca pe scoţienii care-şi doresc independenţa şi vor să rămână în Uniunea Europeană.

Astfel, Marea Britanie, imediat după anunţul rezultatului referendumului şi numirea doamnei Theresa May ca Prim Ministru, a trimis semnale, apoi delegaţii de înalţi responsabili guvernamentali, către toate capitalele Statelor Membre propunându-le să înceapă imediat discuţii exploratorii privind acorduri bilaterale sau multilaterale cu grupuri de ţări privind acorduri post-Brexit. Asta în ideea de a dispune, în momentul începerii negocierilor oficiale cu UE (întârziate la maximum din cauza amânării invocării de către Londra a art. 50) negociatorii britanici să poată dispune de un mijloc suplimentar de presiune în impunerea unor condiţii favorabile în Acordul de Retragere.

Nu s-a putut deoarece, în frunte cu Germania, mai multe cancelarii au informat Comisia de ceea ce a fost prezentat ca un demers intolerabil, obligând instituţiile europene să transmită un avertisment clar că orice negociere separată cu Londra va fi considerată drept încălcare a Tratatelor şi tratată ca atare.

După eşecul primului demers, britanicii au încercat o a doua mişcare: propunerea să negocieze cu UE un acord global post-BREXIT în acelaşi timp cu Acordul de Retragere. Motivaţia oficială a fost că, astfel, se va reuşi o evitare a a şocurilor prea bruşte şi o tranziţie lină spre noul statut aşa cu va fi el (dacă asta se va întâmpla) în Acordul de Retragere. Totul în speranţa că, la finele lui 2018, simultan, se vor putea prezenta simultan cele două Acorduri spre aprobare Parlamentului şi înspre liniştirea opiniei publice şi mediului de afaceri, cum că există ceva compensaţii pentru ceea ce se va vedea că sunt pierderile certificate de Acordul de Retragere. Interesantă idee mai ales că, dincolo de ţintele menţionate, mai avea una majoră şi urgentă: electoratul din Scoţia care va fi chemat să se pronunţe asupra independenţei ţării la finele anului viitor. Adică exact imediat după ce a trecut data limită în care va trebui prezentat Acordul de Retragere sau, după caz, anunţată intrarea în „hard Brexit”, adică fără acord negociat.

Theresa May spera că va putea să mai dea unele speranţe opiniei publice din Scoţia (dar, cum veţi vedea curând, şi celei din Irlanda de Nord) că BREXIT-ul nu este o tragedie completă şi că, cel puţin pe unele sectoare, s-au obţinut acorduri amiabile cu UE.

Nu, nu se poate, au replicat europenii care, lucru repetat ieri de Angela Merkel, nu vor fi de acord să discute despre un al doilea acord decât după ce se vor înregistra „avansuri semnificative” în negocierile asupra Acordului de Retragere, „calendarul acesta fiind ireversibil”.

„Cele 27 de State Membre s-au unit împotriva noastră”, zicea ieri doamna Theresa May, înţelegând că, aplicând o tehnică clasică de joc, europenii i-au lăsat mult teren de manevră, părând la un moment dat chiar amorfi, tocmai pentru a o lăsa să cadă în propria plasă. Căci veţi auzi mâine cum şefii de state şi guverne prezenţi la Summitul special de la Bruxelles vor prezenta care sunt, în ordine, punctele prioritare de negociere. Tocmai cele care privesc punctele centrale ale platformei conservatorilor britanici.

Şefii de state şi guverne vor repeta faptul că proprietatea primă şi absolută a primei faze a negocierilor este rezolvarea statutului situaţiei celor 3 milioane de cetăţeni europeni care trăiesc, munces sau învaţă în UK precum şi, în oglindă, a statutului, drepturilor şi obligaţiilor pe care le au britanicii care se află în Statele Membre.

Cerinţele europene sunt foarte ferme, foarte clare şi sunt prezentate drept „linie roşie” peste care declară că nu vor trece. Lovitură foarte, foarte grea pentru Theresa May şi membrii cabinetului conservator care, exact pe acest subiect, şi-au bazat întreaga campanie de dinainte de referendum şi pe această temă au transmis cele mai dure mesaje.

Ce va face acum Marea Britanie? Va transmite că anulează toate propunerile de campanie, că muncitorii europeni nu mai sunt semnele apocalipsului, că nu va mai promite măsuri exemplare pentru oprirea imigraţiei? Va accepta, cum cer europenii principiul libertăţii de mişcare şi al recunoaşterii diplomelor în sistemul UE, asta însemnând continuarea permiterii accesului nediferenţiat la piaţa muncii din UK? Greu, aproape imposibil de crezut.

Oricum, pentru ca lucrurile să fie clare de partea europeană, doamna Merkel a ţinut să spună că a crede acum că, după ieşirea din UE, cineva ar putea să fie de acord să ofere britanicilor avanjae similare cu cele de acum, ar fi „o pierdere de timp”.

Mai mult, a atacat fără menajamente şi al doilea subiect spinos pe lista negocierilor: datoria Marii britanii faţă de UE: „de la început, negocierile trebuie să includă problema obligaţiilor financiare ale Marii Britanii, inclusiv cele de după BREXIT”. În plus, într-un interviu pentru AFP, Jens Spahn, secretar de stat la Ministerul german de finanţe, adăuga că:

„Ceea ce nu poate funcţiona, este un acces la piaţa internă fără acceptarea liberei circulaţii sau un acces al instituţiilor financiare britanice la piaţa financiară europeană în timp ce Londra a trecut la aplicarea unor dereglementări masive”.

Deocamdată, toate acestea nu sunt decât poziţionări şi semnale, speranţa europenilor fiind că procesul de negocieri va putea începe efectiv după ce vor fi cunoscute rezultatele alegerilor anticipate din Marea Britanie de pe 8 iunie.

Pe de altă parte, în mod cert şi cred definitiv, se deschide o perspectivă foarte clară o unei deteriorări masive a relaţiilor între instituţii europene şi Turcia. Consiliul Europei a decis „punerea sub supraveghere a Turciei” din cauza foarte numeroaselor încălcări ale drepturilor omului, zeci de mii de arestări şi condamnări, a folosirii prevederilor stării de urgenţă pentru anihilarea opoziţiei politice, toate aceste consemnate în raportul semnate de Marianne Mikko şi Ingebjorg Godskesen, raport descris de delegaţia turcă drept „politizat şi care nu corespunde realităţii”.

„Ruşine” şi o dovadă de discriminare...

„Decizia de punere sub supraveghere a ţării noastre, cea care apără idealurile şi valorile moderne ale Europei, ca urmare a scenariilor puse la punct de anumite medii din Adunarea Parlamentară, nu este demnă de această instituţie care se vrea leagănul democraţiei... Această decizie, influenţată de demersurile populiste care pronează islamofobia şi xenofobia, luată de un grup de europeni din motive politice mărunte şi superficiale, care discriminează şi marginalizează ţara noastrâ, este o operaţiune politică” - se spune într-un comunicat al Ministerului turc al Afacerilor Externe.

În acelaşi timp, din zona Parlamentului European s-a auzit apelul lui Manfred Weber, şeful grupului PPE, care a cerut oprirea negocierilor de aderare cu Turcia:

„Toate recentele evenimente din Turcia demonstrează cu claritate că Preşedintele Erdogan întoarce spatele regulilor de drept, democraţiei, drepturilor omului şi, în general, valorilor europene... Confruntaţi cu aceste evenimente, trebuie să recunoaştem realitatea: este clar că nu va exista niciun fel de extindere europeană în cazul Turciei. Trebuie să încetăm să ne prefacem că lucrurile s-ar putea schimba şi să oprim negocierile de aderare... Odată acestea stopate, putem să facem o ofertă cinstită de cooperare şi să discutăm un nou parteneriat sectorial”.

Două fronturi de luptă extrem de dificile dar, în acelaşi timp, necesare dacă liderii europeni au acceptat că trebuie luate măsuri decisive pentru a rezolva situaţii demult deteriorate şi în care, într-un fel sau altul, UE era ostatica deciziilor sau/şi pretenţiilor britanice şi a presiunii constante a Turciei.

Poate, în fine, Europa se ridică, se uneşte şi începe să acţioneze pe măsura ambiţiilor exprimate de liderii săi. Poate. Dacă nu, ruperea sistemului este oricând posibilă, cu oferte de tip Theresa May, Marine Le Pen şi colegii lor de credinţe naţionaliste, populiste, anti-europene. Se poate şi aşa, desigur. Cu costurile inerente de care de-abia începe să se vorbească.