Credeţi că există un patriotism european?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Unitate în diversitate. O deviză, dacă nu deviza Uniunii Europene. Este un cadou otrăvit” FOTO Shutterstock
„Unitate în diversitate. O deviză, dacă nu deviza Uniunii Europene. Este un cadou otrăvit” FOTO Shutterstock

Nimic nu este întâmplător. Deci nici coincidenţa care face ca pentru multe state din Europa şi din lume 9 mai să fie Ziua Europei, dar pentru alte câteva state din Estul continentului aceeaşi zi să fie sărbătorită ca ziua victoriei în cel de-Al Doilea Război Mondial. O zi de pace cu multe conotaţii de fapt belicoase.

O datorăm, ca alegere, lui Jean Monnet şi lui Robert Schuman, cei care într-un 9 mai, dar în 1950, au propus ţărilor europene, proaspăt ieşite din cele două războaie mondiale, 1914-1918 şi 1939-1945, să mutualizeze resursele lor de cărbune şi oţel, în cadrul unei organizaţii deschise tuturor celorlalte state din Europa. Aceasta este declaraţia Schuman şi acesta este actul de naştere al Uniunii Europene.

Este deci un non sens să vorbeşti astăzi, în ajunul unei alte zile a Europei, despre război? Despre pace? Două cuvinte extrem de apropiate, adeseori amestecate, şi a căror diferenţă este doar de nuanţă, până la urmă. Asemeni a două feţe ale aceleiaşi monede, dacă doriţi, asemeni dragostei şi urii. Limita care le diferenţiază este extrem de fină, de permeabilă, şi este foarte uşor de trecut. O clipă, un cuvânt, o privire, un gest, toate prost sau greşit interpretate. O trezire a conştiinţei.

Si vis pacem, para bellum. Proverbul latin îmi traversează gândurile de vreo câtva timp, zilele necesare preparării unei dezbateri care va avea loc la Strasbourg, „L'Europe, la paix garantie?". Este adevărat că Uniunea a fost creată, la bază şi cel puţin în viziunea lui Jean Monnet, aşa cum reiese din Memoriile lui, pentru a împiedica orice posibil alt război mondial. Tot pe baza unui proverb: pe duşmanii pe care nu-i poţi învinge, încearcă să-i faci prieteni. Iată-ne astăzi la jumătate de deceniu de la Al Doilea Război Mondial, la 100 de ani de la Primul Război Mondial, dar pacea pare să fie la fel de fragilă, ziua Europei este sărbătorită tot cu jumătate de măsură, cetăţenia europeană rămâne o speranţă, valorile europene un vis. Nici nu mai amintesc de faptul că ziua Europei nu reprezintă pentru nimeni dorinţa inextricabilă de a intona imnul Europei.

În fine, mulţi spun că patriotismul este desuet şi că nu avem nevoie să-l manifestăm pentru ca el să existe. cetăţeanul european este astăzi turmentat şi nu mai ştie ce să creadă. Am fost clementă, aş fi putut spune pierdut.

Dar vă propun atunci un minut de reflecţie: credeţi că există un patriotism european?

Războiul ne bate din nou la uşă şi, dacă suntem cinstiţi cu noi înşine, în scurta ei existenţă UE nu a încetat să plece la război, în ordine dispersată, uneori în numele său, alteori pentru a apăra dreptul la libertate şi la autodeterminare al popoarelor. Cotidianul Le Monde a publicat în 6 mai, harta conflictelor în care Europa a intervenit, de la căderea zidului din Berlin, în 1989, plus articolul semnat de Hubert Vedrine, despre intervenţionism : Kosovo (primul şi pe lista mea, 1999), Bosnia (1992-1995), Ruanda (1990-1994), Oceanul Indian (2008), Kuweit (1991), Afganistan (2001), Republica Centrafricană (2014), Sierra Leone (2000-2002), Libia (2011), Irak (2003), Georgia (2008), Ucraina (ne pregătim). Niciodată însă sub steag european, ci sub diverse însemne naţionale. Suntem noi, din cauza şi pentru acest motiv, mai uniţi şi mai în pace, cu ceilalţi şi cu noi înşine? Ar fi cea de-a doua întrebare pe care o pun. Ştiind că un recent sondaj al europenilor a demonstrat că doar  jumătate dintre ei consideră că UE mai este o garanţie a păcii.

Unitate în diversitate. O deviză, dacă nu deviza Uniunii Europene. Este un cadou otrăvit. Diversitatea noastră ne-a devenit în timp cel mai puternic duşman. Cum putem explică altfel tragediile din Kosovo, balamucul din Ucraina, inclusiv războiul din Georgia? Faptele sunt aici, trebuie doar să ne aducem aminte de ele. Hai să ne întoarcem doar la ultimul război, cel din Georgia, cu Rusia ca partener de vals: Nicolas Sarkozy, pe atunci preşedinte al Franţei, s-a grăbit să stingă incediul din zonă, a oprit înaintarea trupelor ruseşti, dar s-a opus oricăror sancţiuni economice împotriva Rusei. Diplomaţi participanţi atunci la dialogul dintre statele membre povestesc astăzi că a fost preţul plătit pentru ca Parisul să nu se opună evoluţiei Moldovei în structurile europene. Poate că sunt doar guri rele. Dar atunci cum justificăm minabilul cor al UE în faţa lui Vladimir Putin, o UE incapabilă să aibă o poziţie comună fermă? Interesele economice naţionale, bilaterale, cu Rusia, primează, dorinţa de a nu supără primează în faţa evidenţei:

Putin şi-a permis să anexeze Crimeea din cauza precedentului Kosovo şi pentru că ştia că europenii nu sunt uniţi, că au nevoie de Moscova.

Nu fac o apologie a războiului, ci a unei poziţii comune. Oricare ar fi aceea. Nu o avem. Diversitatea noastră nu ne uneşte, din păcate, şi cred că se întâmplă şi din cauza inerţiei liderilor de la Bruxelles, a acestui balaur cu trei capete care scuipă doar flăcări de jucărie. Mi-e teamă că nimeni nu prea mai vrea să se joace cu acest balaur. Trăim într-o epocă în care cine nu ştie să profite de extraordinara forţă a adevăratei diversităţi este un învins.

Sigur, mai rămâne, ca mereu în istorie, problema logisticii: avem nevoie oare de o politică de apărare comună, de o armată comună, pentru a mai exista UE trebuie oare să devină un jandarm al continentului? Mai departe, este oare acestă slăbiciune europeană, deloc de neglijat, unul din motivele pentru care europenii nu se mai simt în siguranţă, pentru care nu vor mai merge să voteze? Oare creşterea în putere a partidelor extremiste nu se bazează pe falsul discurs securitar: dacă Bruxelles nu ştie ce să facă pentru a vă apăra, noi ştim?

Este un eşec major al Europei, dacă este aşa, pentru că ideea nu este de a ne apăra de cineva sau de ceva, ci de a ne explica şi a accepta că Celălalt este aici, în UE, şi aici mă refer la emigranţii de pe alte continente, pentru că UE este pentru ei sinonim de pace. Nu pentru a ne pune în pericol.

Deci ne pregătim din nou să sărbătorim, aşa cum putem, Europa. Sper ca la Strasbourg ziua Europei să fie o zi de sărbătoare. Aş vrea să cred că şi la Bucureşti. Dar acest an este şi o tristă aniversare: în 30 august 1954 vom comemora 60 de ani de la eşecul Comunităţii Europene a Apărării (CED). Nu mă pot abţine să mai pun o întrebare: cum ar fi fost oare Uniunea astăzi dacă deputaţii francezi nu s-ar fi opus acestei CED. Dacă nu s-ar fi opus la preconizata creare a unui post de ministru european al Apărării. Generalul Charles de Gaulle a fost un adversar înverşunat al acestei instituţii care ar fi reprezentat, de facto, uniunea politică europeană. Nu mai intru în detalii, ar fi dureros, dar amintesc doar că unul dintre motive a fost clauza care interzicea orice vânzare de arme din partea statelor membre, fără autorizaţia precisă a Organizaţiei Nord-Atlantice. "Incapacitatea Europei de a se uni rezultă dintr-o decizie luată implicit de europeni, după sfârştiul celui de Al Doilea Război Mondial, de a se lăsa în mâna americanilor în ceea ce priveşte apărarea". (Robert Marjolin, comisar european între 1958-1967).

Nu credeţi că a venit timpul ca UE să se bazeze pe ea însăşi, să aibă încredere în ea, să înceteze să suscite întrebări?

La mulţi ani, Europa, oriunde te-ai afla!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite