Criza greacă: Resetaţi Europa!

"Apartenenţa unui stat la UE înseamnă mai mult decât voturile stoarse din disperarea cetăţenilor şi decât cifrele seci ale unor tehnocraţi cu ochelari de cal. Europa trebuie să demonstreze că e mai mult decât o sumă de populişti şi contabili"

Fundătura à la grec a revelat criza structurală a Uniunii Europene, pe care timpul o amplifică, în loc să o vindece, cum s-au amăgit lideri fără viziune. Devin necesari paşi curajoşi: de la scoaterea Greciei din cercul vicios al datoriei toxice, la relansarea proiectului european. Când se vorbeşte despre guvernarea comună, poate fi România mai mult decât o periferie blazată?

„Fumul alb al acestei dimineţi vine din cenuşa Greciei”, declara, în stilul său tranşant, Manolis Glezos, cel mai în vârstă, la cei 92 de ani ai săi, membru al Parlamentului European, erou al rezistenţei anti-naziste în al doilea război mondial. „Un compromis forţat, mai bun decât moartea subită a economiei noastre”, concluziona, la rândul său, ministrul grec al Reformei.

Când Merkel şi Tsipras se ridicaseră să părăsească masa negocierilor, în zori, după 14 ore de discuţii, au fost somaţi de Donald Tusk, preşedintele Consiliului European: „Nu părăsiţi această încăpere până nu ajungeţi la un acord”. După ultimatumul ex-premierului polonez, au urmat alte trei ore de negocieri, care au dus la înţelegerea atât de întoarsă de atunci pe toate feţele: cine a pierdut, cine a câştigat şi, mai ales, va putea fi evitat un impas similar?

„Contabili" vs "boemi"

Unii se felicită că Zona Euro a evitat aventura unui prim abandon, alţii suspină uşuraţi din considerente de felul: “Nu-i închizi uşa-n nas lui Platon”, parafrazându-l pe preşedintele francez Valery Giscard d’Estaing (care spunea la aderarea Greciei la UE, în 1981: “Nu-l poţi lăsa pe Platon să aştepte”). Unii deplâng faptul că vor mai turna o groază de bani într-un sac fără fund, alţii se gândesc cu spaimă la trei ani de reforme dureroase, inclusiv concedieri colective şi privatizări posibil păguboase. Unii se întreabă cine va urma la rând după această tutelă economică şi politică impusă Greciei, alţii deplâng "trădarea poporului" de către Tsipras prin cedarea în faţa "diktatului" german.

Din perspectivă europeană, cert e că Tusk, Juncker şi Hollande au contribuit decisiv la surmontarea crizei şi, implicit, la salvarea de moment a proiectului comunitar, ameninţat de un dublu derapaj. Pentru că Berlinul şi Atena au dovedit, în ultima lună, cât de greu le este să-şi onoreze rolurile pe care le revendică.

Dacă Germania are pretenţia să dea direcţia Europei, atunci pumnul în masă nu reprezintă atitudinea corectă. Dacă Grecia vrea să rămână în familia europeană, atunci isteria nu e calea potrivită.

De o parte, Tsipras a reuşit, în numai două săptămâni, o contra-performanţă unică şi debusolantă: să-şi convingă aproape 2 din 3 compatrioţi să respingă prin referendum condiţiile creditorilor internaţionali, pentru ca apoi să se zbată să obţină de la aceştia din urmă un pachet mai sever decât cel propus iniţial. Este, oricum am lua-o, o probă de imaturitate - şi nu doar politică. Din care ar fi bine să tragem şi noi, românii, învăţămintele de rigoare în privinţa încredinţării răspunderii guvernamentale.

Pentru că nu e un simplu detaliu biografic faptul că ministrul de finanţe german, Wolfgang Schäuble, este membru al Bundestagului încă din 1972, când Tsipras nici nu se născuse. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că anii îi dau automat dreptate acestui Schäuble, care se bucură de o popularitate uriaşă la el acasă (72% dintre nemţi îl apreciază), în vreme ce e hulit de numeroşi europeni pentru obstinaţia cu care a promovat ideea „Grexitului temporar”.

La summit-ul de acum o săptămână, spre exemplu, a fost nevoie de o pauză, după ce a degenerat disputa dintre Schäuble şi Mario Draghi, preşedintele Băncii Centrale Europene. "Nu mă lua drept imbecil", ar fi izbucnit neamţul, conform presei. E, şi aceasta, o expresie a modului în care, din păcate, Germania înţelege să se impună în Europa, în loc să convingă.

”Mă tem ca guvernul german, incluzând latura sa social-democrată, să nu fi risipit într-o noapte tot capitalul politic acumulat de Germania într-o jumătate de secol”, avertizează filosoful şi sociologul Jürgen Habermas

Dincolo de voturi şi de bani

Am văzut, în ultima săptămână, cum Merkel şi Tsipras au reuşit să-şi facă acceptat în parlamentele naţionale acest compromis, înfruntând criticile radicalilor fiecărei tabere, pentru care acordul echivalează cu o cedare. Nu e, însă, numai decepţia celor două "extreme". Este, mai ales, dezamăgirea celor care au văzut proiectul european încolţit de atitudinile radicale ale Berlinului şi Atenei, care s-au întâlnit într-un punct comun mai mult decât îngrijorător: şi unii, şi alţii au pus alte considerente deasupra interesului comun, european.

Cine vorbeşte de capitulare şi de amputarea suveranităţii Greciei dovedeşte o inaderenţă flagrantă la spiritul construcţiei europene. La fel şi cei care privesc arhitectura comunitară prin grila raporturilor de forţă din alt secol. Pentru că apartenenţa unui stat la UE înseamnă mai mult decât voturile stoarse din disperarea cetăţenilor şi decât cifrele seci ale unor tehnocraţi cu ochelari de cal.

Europa trebuie să demonstreze că e mai mult decât o sumă de populişti şi contabili.

Deficitul de legitimitate democratică de care e acuzată UE nu se rezolvă cu mascarade politicianiste de tipul referendumului din 5 iulie. Iar sănătatea economică a Uniunii nu se salvează aruncând peste bord un stat împovărat de o datorie care reprezintă, totuşi, doar 1,7% din PIB-ul Zonei Euro.

Următorul pas: restructurarea datoriei

Să nu uităm că blocajul între Atena şi creditori există din vremea guvernului Samaras, pro-european, care n-ar fi fost înlocuit în iarnă de cabinetul Tsipras dacă aşa-numita troikă ar fi acceptat să ia în discuţie restructurarea datoriei. Lucru pe care FMI îl propune, în sfârşit, în faţa unei "datorii complet nesustenabile", care riscă să atingă, în doi ani, dublul PIB-ului Greciei.

Drept urmare, FMI condiţionează participarea sa la noul plan de ajutor pentru următorii trei ani de "o soluţie concretă şi ambiţioasă la problema datoriei". Fondul Monetar propune europenilor fie ştergerea unei părţi a datoriei (variantă respinsă de Germania până acum), fie instituirea unei perioade de graţie de 30 de ani - timp în care Grecia nu şi-ar mai rambursa datoria. La rândul său, preşedintele Băncii Centrale Europene (BCE) a subscris joi la ideea uşurării Greciei de povara datoriei.

Pentru o imagine precisă despre modul toxic în care sporeşte această datorie e suficient de menţionat că, din cele 7 miliarde de euro, cât reprezintă ajutorul de urgenţă, Grecia are mâine de rambursat 3,5 miliarde către BCE, la care se adaugă cele 1,6 miliarde scadente şi neachitate la 30 iunie către FMI.

Spre o guvernare europeană

La urma urmei, însă, decisivă nu e doar datoria. Ar fi economia Greciei viabilă dacă mâine i s-ar şterge complet datoriile? E o problemă care, pentru a evita un nou impas, trebuie abordată într-o manieră mult mai creativă decât tranşele repetate de împrumut şi într-o logică geopolitică, nu strict contabilă. E de reţinut, în acest ultim sens, avertismentul liderului liberalilor din Parlamentul European:

"Cei care vorbesc de Grexit sunt inconştienţi. Geopolitic, ne-ar şubrezi într-un mod catastrofal. Şi Putin numai asta aşteaptă”, a atras atenţia Guy Verhofstadt  

Să sperăm că, într-un deşert de viziune şi voinţă, criza greacă va naşte impulsul atât de necesar pentru aprofundarea integrării europene, începând cu asigurarea unei guvernări economice şi a unei gestiuni comune a datoriei, atât de necesare funcţionării UE. Pledoaria preşedintelui Parlamentului European, Martin Schulz, şi a celui francez pentru o "guvernare europeană" ar trebui să constituie semnalul de debut al unui necesar proces de relansare a Europei Unite. Altfel, UE va fi sfâşiată între adepţii Europei ”germane” şi populiştii naţionalişti.

Cu o ultimă precizare: estomparea faliei Nord-Sud să nu însemne cumva o divizare mai accentuată pe linia de demarcaţie a monedei euro. Pentru că François Hollande pledează, într-un articol apărut azi, pentru guvern, parlament şi buget comune doar celor 19 state ale Zonei Euro.

De aceea, România trebuie să iasă din inerţia comodă şi păguboasă, care o caracterizează de la aderare încoace, şi să devină participantă la redefinirea proiectului european. Pentru a fi parte activă a Europei Unite, nu o periferie resemnată şi neglijabilă.