De ce să te duci la Baku?

„În ultimii ani, climatul general al drepturilor omului din Azerbaidjan s-a deteriorat, în ultimele luni înregistrându-se o escaladare majoră a represiunii, presiunilor şi intimidărilor guvernului”, constată Rezoluţia Parlamentului European referitoare la persecutarea apărătorilor drepturilor omului în Azerbaidjan

„Se numesc Jocuri Europene, dar aici nu e niciun lider al statelor UE”, i-a spus, ironic, Erdogan lui Putin. Şi, totuşi, a existat o breşă în boicotul european – excepţie ignorată de „sultani”. Greu de găsit explicaţie logică pentru o prezenţă care contravine Constituţiei şi angajamentelor externe ale României, dar şi intereselor de imagine ale oricărui om politic. Totul, pentru un experiment sportiv etichetat elocvent „Jocurile represiunii”.

Un pariu riscant

Înainte de a şti dacă Jocurile Europene vor fi un mare eveniment sportiv, e cert un lucru: e vorba, în primul rând, de un experiment competiţional. La Baku se desfăşoară, acum, doar prima ediţie a întrecerii. Următoarea e deja sub semnul întrebării, după ce Olanda, desemnată gazdă pentru 2019, a renunţat brusc, în această săptămână, din motive financiare. O sugestie pentru preşedintele Comitetutului Olimpic European, din a cărui ambiţie s-au născut aceste Jocuri: Turcia. Fie şi numai pentru consecvenţă în materie de gazde şi, implicit, pentru accentuarea... specificului „european” al competiţiei.

Altfel, îi va fi greu irlandezului Patrick Hickey să găsească în inima bătrânului continent guverne democratice dispuse să pună la bătaie, într-un context economic dificil, miliarde de euro. Pentru un pariu riscant, în condiţiile unui calendar sportiv european deja aglomerat.

În cazul Azerbaidjanului, a fost nevoie de un efort estimat între 1 miliard (conform autorităţilor) şi 8 miliarde (potrivit criticilor), pentru a ridica, în numai 30 de luni, cele 18 locaţii ale competiţiei, între care un stadion de 66.000 de locuri.

„Jocurile represiunii”

Ilham Aliev conduce Azerbaidjanul din 2003, după moartea tatălui său, Gaidar Aliev, preşedinte între 1993 şi 2003, dar aflat, cu întreruperi, la conducerea republicii sovietice încă din 1969. O dinastie pe care ambasada SUA, într-o telegramă din seria dezvăluită de Wikileaks, o compara, în 2009, cu familia mafiotă Corleone, din filmul „Naşul”.

Regimul Aliev investeşte masiv petro-dolarii, de care dispune cu uşurinţă, în infrastructură şi propagandă. 

Ambiţia de a transforma Baku într-un nou Dubai e dublată de insistenţa de a farda realităţile regimului autoritar.

„În ultimii ani, climatul general al drepturilor omului din Azerbaidjan s-a deteriorat, în ultimele luni înregistrându-se o escaladare majoră a represiunii, presiunilor şi intimidărilor guvernului”, constata Rezoluţia Parlamentului European din 18 septembrie 2014, referitoare la persecutarea apărătorilor drepturilor omului în Azerbaidjan.

Organizaţia „Reporteri fără frontiere” clasează Azerbaidjan pe locul 162 în clasamentul libertăţii presei în lume, în vreme ce „Transparency International” plasează statul caucazian pe poziţia 126 în privinţa percepţiei corupţiei. Zeci de jurnalişti, bloggeri şi militanţi pentru drepturile omului sunt deţinuţi ilegal. Presa independentă a fost suprimată, iar demonstraţiile în centrul capitalei azere sunt interzise din 2006 încoace. Mai multor ziarişti occidentali, între care corespondenţilor RFI şi „The Guardian”, li s-a refuzat accesul în ţară în ultimele zile. Iar biroului Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) i s-a pus în vedere, la 4 iunie, ca în termen de o lună să-şi înceteze activitatea în Baku.

De asemenea, organizaţiei „Amnesty International” i s-a interzis, marţea trecută, să-şi prezinte, la Baku, cel mai recent raport privind situaţia din această ţară. Un raport intitulat sugestiv: „Azerbaidjan – Jocurile represiunii”.

O breşă românească în boicotul european

Această stare internă şi refuzul asocierii imaginii cu Vladimir Putin, în contextul tensionat cauzat de invadarea Ucrainei de către Rusia, i-au determinat pe reprezentanţii UE să boicoteze fastuoasa ceremonie de inaugurare a Jocurilor programate între 12 şi 28 iunie. Franţa şi Marea Britanie au fost reprezentate doar la nivel de secretari de stat, iar Germania nu şi-a trimis niciun reprezentant.

Au fost prezenţi aproape numai lideri orientali cunoscuţi pentru stilul lor dictatorial.

Alături de Putin, Lukasenco şi Erdogan, s-au aflat preşedinţii tadjik (în funcţie din 1992) şi turkmen (cunoscut pentru cultul personalităţii, dovadă stând, de luna trecută, statuia ecvestră, poleită cu aur, ce-l înfăţişează în centrul Ashabadului). Absenţa conducătorilor europeni a fost, de altfel, remarcată de Erdogan în dialogul cu Putin: „Se numesc Jocuri Europene, dar, de fapt, aici nu e niciun lider al statelor membre UE”, i-a spus preşedintele turc omologului său rus.

Şi, totuşi, a existat o breşă în boicotul european – excepţie ignorată, însă, după cum se vede, de Erdogan. Şi aceasta în ciuda faptului că, la Istanbul, în 23 aprilie, în preziua comemorării centenarului declanşării genocidului armean de către Imperiul Otoman, premierul Ponta a fost prezent la aşa-numitul „Summit al păcii”, făcând, şi atunci – ca şi la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Soci – notă discordantă faţă de restul şefilor de guverne din UE.

Nu în ultimul rând, o asemenea iniţiativă contravine Constituţiei şi decizilor Curţii Constituţionale nr. 683 şi 784 din 2012, în materie de reprezentare externă a statului român, precum şi angajamentelor internaţionale ale României.

Şi atunci, de ce să te duci la Baku?