Despre Grecia, cu calm
0
Referendumul nu rezolvă nimic. Soluţia dramei nu stă în ”da” sau ”nu”, oricât de apăsat e votul grecilor ajunşi la capătul puterilor. Cât de băţoşi se ţin populiştii de pe scenele Atenei şi rigizii contabili europeni, nu vor putea unii fără alţii. Nu doar pentru că au o vină comună, ci şi interese comune. O variantă poate fi convertirea datoriei nesustenabile în investiţii. Altfel, ne îndreptăm spre sfârşitul Europei ce se dorea cândva Unită.
Grecia e pacientul căruia medicii insistă să-i pună perfuzii pentru a-l salva, în vreme ce-i cer tot mai insistent să le plătească. De ani de zile, însă, pacientul îşi întoace buzunarele pe dos, deopotrivă strâmtorat şi şiret, aidoma lui Moromete când îi vine-n bătătură Jupuitu’ ca să-i ceară impozitul pe teren:
”- Păi nu ţi-am spus că n-am ?! Ce să-ţi fac dacă n-am! De unde să dau? N-am!”
Într-un final, care se petrece în aceste zile, pacientul, exasperat de presiuni şi reproşuri, vrea să plece, aşa slăbit cum e, numai să scape. Cu orice preţ. Fie şi al aruncatului pe fereastră. De aici, nenumărate scenarii posibile, de la perspectiva umanitară până la cinismul extrem.
”Ieşirea din Zona Euro – o ocazie istorică”
În cele din urmă, indiferent de calea aleasă, Grecia şi creditorii săi vor fi nevoiţi să se aşeze la masa discuţiilor, abandonate brusc de Tsipras, care a convocat acest referendum din două motive. Pentru a se spăla pe mâini: să decidă cetăţenii dacă mai acceptă noi măsuri de austeritate. Şi, în caz de vot negativ faţă de un nou acord, pentru a aplica un program de ieşire din Zona Euro pe care Syriza îl susţine.
Un argument: în numărul din această lună al ”Le Monde diplomatique”, deputatul Costas Lapavitsas, unul din economiştii coaliţiei guvernamentale de stânga, argumentează teza potrivit căreia restabilirea suveranităţii monetare ar oferi ţării sale o marjă de manevră bugetară care ar permite relansarea investiţiilor publice şi stimularea celor private. De asemenea, ar permite o mai echitabilă redistribuire a poverii sociale. Titlul articolului apărut înainte de precipitarea spre referendum e elocvent: ”Ieşirea din Zona Euro – o ocazie istorică”.
Strict politic, Tsipras este un jucător în forţă, ceea ce irită ori entuziasmează, după caz, într-o Europă captivă, de vreo două decenii, unei elite politice terne, lipsite de carismă şi viziune.
În fapt, premierul grec n-a reuşit, în cele cinci luni de guvernare, să ofere cetăţenilor altceva decât discursuri despre democraţie şi demnitate, când e nevoie de soluţii economice. Articolul menţionat mai sus indică, însă, că referendumul de azi nu e rezultatul unei decizii impulsive.
Un eşec european
Autoritarismul şi rigiditatea ”partenerilor” internaţionali ai Atenei îl absolvă, în ochii multora, de responsabilitatea pentru ”saltul în necunoscut”, de care se vorbeşte atât de mult în aceste zile şi spre care se îndreaptă nu doar Grecia, ci întreaga Uniune Europeană. Şi e firesc să fie aşa, pentru că insolvabilitatea Greciei e şi consecinţa unui eşec european: al politicilor de austeritate fără sfârşit şi al mecanismului de salvare impus de Berlin – formal, via Bruxelles – în ultimii cinci ani.
Contabilii rigizi ai Europei au partea lor de răspundere pentru că grecii trebuie să aleagă acum între mândrie şi portofel.
În anii din urmă, ai ”troicii” creditorilor, datoria publică a Greciei a ajuns de la 120% la 180% din PIB, PIB care s-a prăbuşit cu 25%. Şomajul afectează 1 din 4 cetăţeni, iar în rândul tinerilor 60% nu au loc de muncă. Au sărăcit milioane de greci, dintre care tinerii calificaţi emigrează în masă.
Dar criza greacă nu poate fi considerată exclusiv rezultatul unei greşeli europene ori germane, cum sunt tentaţi unii să clameze. Pentru că Germania şi-a asumat o contribuţie majoră în sprijinirea Greciei, dincolo de criticile fireşti pe care le-a adus unui partener uneori iresponsabil.
Să nu uităm că premierul Papandreou, abia ales, a trebuit să dezvăluie, în octombrie 2009, în contextul crizei financiare, că deficitul bugetar al ţării sale nu era de 6%, cum se afirma oficial, ci, în realitate, de 13%. Iar responsabilitatea falsului revine guvernului de dreapta condus de Konstantinos Karamanlis (2004 – 2009). După cum părtaşi în cheltuirea nesăbuită, inclusiv pentru Jocurile Olimpice din 2004, au fost socialiştii aflaţi la guvernare între 1996 şi 2004, în timpul celor trei mandate ale lui Kostas Simitis.
Regimul beneficiilor sociale, în special al salariilor suplimentare şi al pensiilor, evaziunea şi amnistiile fiscale, cheltuielile militare, corupţia şi povara bugetară a unei birocraţii clientelare politic, nereformate în patru decenii de democraţie – toate acestea au atins un nivel scandalos, dovedind iresponsabilitatea şi incompetenţa unei clase politice dominate de dinastiile Karamanlis şi Papandreou.
O datorie nesustenabilă
În ciuda inconştienţei guvernanţilor greci de a-şi minţi partenerii europeni, falsificând cu bună ştiinţă statisticile, Germania şi celelalte state dezvoltate din UE au contribuit la stoparea prăbuşirii Greciei. Numai Germaniei îi revine o expunere de 60 de miliarde euro din datoria actuală a Greciei, cifrată la 312 miliarde.
Această datorie n-ar putea fi rambursată nici dacă Merkel ar conduce, prin absurd, Grecia un secol de acum înainte.
E o povară pe care FMI o recunoaşte – cu o întârziere gravă! – nesustenabilă, cerând ştergerea unei părţi a datoriei şi o perioadă de graţie de 20 de ani, pentru a acorda Atenei o gură de oxigen, necesară stabilizării economiei şi reformelor pentru a putea relua plata. E demn de menţionat, totodată, că o mare parte din finanţarea internaţională a mers spre creditorii din sectorul privat – inclusiv bănci germane şi franceze – nu către cetăţenii greci, după cum atrage atenţia Joseph Stiglitz. Dar asta a făcut parte din regula unui joc acceptat, de nevoie, de Atena până acum.
Convertirea datoriei în investiţii?
Drept urmare, diriguitorii marilor economii europene pot repeta lamentabil: ”nu există risc de contagiune”. E o dovadă că încrederea în proiectul european piere, deopotrivă, la Atena şi în marile capitale ale UE. Dincolo de aderarea la un set de valori, aderarea Greciei la Uniune, în 1981, şi la Zona Euro, în 2001, a vizat o mai mare convergenţă şi reducerea decalajelor de competitivitate şi productivitate între economiile europene.
Dezastrul actual nu e doar rezultatul guvernărilor unei clase politice iresponsabile – din al cărei eşec s-a născut Syriza – şi al complicităţii cetăţenilor ”cumpăraţi” cu un nivel de trai peste posibilităţile ţării. Revine Europei partea de răspundere în fiecare etapă premergătoare impasului de acum. De aceea, UE trebuie să fie parte a soluţiei pentru ieşirea din actualul cerc vicios al austerităţii şi supraîndatorării şi intrarea într-o logică a relansării economice.
Există o propunere interesantă de convertire a datoriei Greciei în investiţii, prin intermediul unor fonduri publice bilaterale.
E nevoie, însă, de imaginaţie dincolo de limitele contabilităţii. De asemenea, se impun o reconsiderare a relaţiilor între statele membre, a politicilor economice europene şi focalizarea fondurilor comunitare spre stimularea dezvoltării estului şi sudului UE. Altfel, episodul grec riscă să nu rămână singular.
Fireşte, fiecare fisură are specificul ei, dar cu acelaşi efect: şubrezirea UE. Cu implicaţiile politice şi geostrategice de rigoare, într-un context internaţional ce accentuează vulnerabilităţile Europei ce se dorea cândva Unită.
Se încarcă comentariile...
