Engleza, în „pierdere de viteză lentă, dar sigură în Europa“: observaţie, avertisment sau premoniţie oficială?

Spunea domnul Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, într-un discurs ţinut la Institutul universitar european din Florenţa: „Încet, dar sigur, engleza îşi pierde din importanţă în Europa... Francezii vor vota duminică şi aş dori să înţeleagă ce vă spun acum despre Europa şi despre naţiuni".

Decodarea mesajului trimite spre una dintre posibilele crize majore post-Brexit. O criză deja evocată de mai mult timp la Bruxelles şi care, tehnic, este absolut reală. Dar la fel de reală cum este şi opţiunea inversă, adică pentru păstrarea unui status quo.

Pe fond, trebuie să se răspundă la o întrebare: care va fi statutul limbii engleze în raport cu maşinăria instituţională europeană după ce UK va părăsi Uniunea Europeană: va rămâne sau nu limbă oficială?

Răspunsul nu este deloc sigur, iar considerentele politice, bazate pe regulamentele şi înţelegerile în vigoare, sunt contrapuse beneficiilor unei realităţi funcţionale construite în ultimele decenii.

Iar povestea este complicată, ca tot ceea ce stă în spatele jocurilor de la Bruxelles, de mândriile, susceptibilităţi şi ambiţiile de supremaţie bine disimulate, dar niciodată uitate şi nicidecum abandonate. Dacă, acum, situaţia limbii engleze este una de predominanţă absolută, cvasi-totală, în tot ceea ce înseamnă mecanismele de funcţionare ale UE, cel mai adesea prima formă a documentelor de lucru fiind engleza, lucrurile nu au stat întordeauna aşa, spre disperarea francezilor şi tristeţea spaniolilor, italienilor şi, mai ales, a nemţilor.

Aş vrea să vă aduc aminte de faptul că, în 1971, acordurile Pompidou-Heath stipulau obligaţia Marii Britanii de a trimite la Bruxelles funcţionari care să cunoască limba franceză, obligaţie abandonată de guvernul Balladur în negocierile privind aderea Finlandei, Austriei şi Suediei....moment în care începe accesiunea limbii engleze, acum primum inter pares între cele trei "limbi de lucru" , alături de franceză şi germană. Limba engleză este acum, la Bruxelles, de facto, limba în care se transmit informaţiile, în care se face corespondenţa internă sau inter-instituţională, iar textele juridice (care mai apoi sunt traduse în cele 24 de limbi oficiale din UE) sunt redactate mai întâi în engleză.

Se poate schimba situaţia ca urmare a BREXIT-ului?

 Da, cu siguranţă, deoarece, în mod oficial, în structura lingvistică a UE27 dispare limba engleză! Aria sa oficială de răspândire a scăzut din momentul în care fostele ţări vorbitoare de limbă engleză şi-au modificat legal opţiunea în favoarea limbilor lor naţionale: Malta a ales malteza, Ciprul a nominalizat limba greacă iar Irlanda are limba gaelică (Gaeilge na hÉireann), acum limbi oficiale ale UE. Iar UK, singura ţară în care engleza este vorbită oficial, părăseşte UE!

Secretul mişcării stă în modificările care pot fi aduse regulamentului I-58. cel în termenii căruia sunt definite formulele instituţionale lingvistice valabile în UE. Dar şi, cu mult mai complicat, obţinerea unui vot în unanimitate în Consiliul de MIniştri, singurul care poate statua asupra schimbării sistemului lingvistic. Aceasta în termenii art 324 din Tratatul de funcţionare ale UE care stipulează că "regimul lingvistic al instituţiilor UE este fixat, fără prejudiciera dispoziţiilor prevăzute în Statutul Curţii de Justiţie a UE, de către Consiliul care statuează în unanimitate prin formulă de reglementare".

Da, cu siguranţă se va ajunge aici deoarece, aşa cum am văzut, pe plan strict tehnic, odată cu ieşirea Marii Britanii din UE, nu mai există nicio ţară care să aibă engleza ca limbă oficială...Argument pe care se bazează şi Danuta Hubner, fost comisar european, acum Preşedinta Comisiei de afaceri constituţionale din Parlamentul European care declara:

"Avem reglementări foarte limpezi...fiecare Stat Membru UE are dreptul de a notifica o limbă oficială/ Irlandezii au notificat gaelica. Malta a notificat malteza, aşa că acum avem doar UK care a notificat engleza. În consecinţă, dacă nu mai avem Marea Britanie în UE, atunci nu mai avem nici engleza".

Dar, ceea ce pare logic şi simplu, este aşa doar la prima vedere deoarece a început acum o bătălie intensă. Unii vor eliminarea, pe principiile deja arătate, a limbii engleze nu numai ca limbă de lucru ci şi, legal, din rândul limbilor oficiale, deoarece "reprezintă" un stat care a ales să părăsească Uniunea şi va avea statutul de "ţară terţă" şi este obligatoriu, legal, să fie tratată ca atare. A doua tabără spune că aşa stau lucrurile dar, din considerente strict practice, bine ar fi să se lase în continuare limba engleză ca un fel de "limbă standard de funcţionare" pentru instituţii. Inventând o posibilitate de refugiu: în textul original al Reglementării I-58 (cel redactat în franceză) nu există interzicerea situaţiei ca un Stat Membru să notifice două limbi oficiale, lăsând loc portiţei ca un stat să dorească să asocieze engleza actualei limbi oficial notificate. Culmea, textul francez este ambiguu pe această temă, iar în versiunea sa în engleză, posibilitatea respectivă este interzisă în mod expres...

Dincolo de toate aceste considerente, ajungem la punctul central al crizei care este, indubitabil, unul de natură politică. Legat de toate tensiunile create de britanici în perioada ultimelor decenii în relaţia lor cu UE dar şi de faptul că începe să se intre acum în faza în care se devoalează cu adevărat, pentru prima oară, efectele reale profunde pe care le va implica ieşirea din sistem a Marii Britanii.

Pentru UK, pierderea poate fi enormă şi cu consecinţe devastatoare pe termen lung deoarece limba engleză este un factor cultural de o bogăţie de netăgăduit, vehiculul cu care s-a construit una dintre culturile simbolice pentru patrimoniul universal. Dar, în aceeaşi măsură, reprezintă şi un argument comercial, economic şi de securitate, din momentul în care mari părţi ale legislaţiei care guvernează aceste sectoare pe plan mondial este concepută şi scrisă în engleză. În fine, UK ar putea pierde semnificativ prin dispariţia sutelor de mii de posturi de traducători autorizaţi, la nivelul instituţiilor dar şi din cancelariile din Statele Membre.

În fine, şi mai în profunzime, poate să existe, foarte cu grijă exprimată, un fel de premoniţie oficială asupra a ceea ce ar putea fi viitorul demers oficial al cuplului de putere franco-german, după ce vor fi cunoscute rezultatele alegerilor din Franţa şi Germania şi se va elibera complet spaţiul de joc în favoarea mişcării de reînnoire a proiectului european dus rapid înainte de "cei care vor şi care pot".

Aşa cred că va fi, dar asta nu înseamnă că nu-mi pare cumplit de rău pentru decizia britanicilor de a părăsi spaţiul UE pentru a intra într-o aventură ciudată şi, iată, cu urmări complet imprevizibile şi care pot să doară la nivel de generaţii.