Europa cu cercuri concentrice. Europa cu geometrie variabilă. Şi noi unde vom fi?

Nici că se terminară bine ecourile prezentării Cărţii Albe propuse de Comisia Europeană ca bază de lucru pentru dezbaterea privind viitorul UE, că s-au iscat valuri de furtună în ţările din centrul şi estul Europei.

N-au putut vorbi împreună, aşa că am avut pe de o parte poziţia comună a Grupului Vişegrad şi, pe de alta, poziţia ţării noastre, ambele însă concordante în a refuza ideea că visul european al democraţiei în unitate şi egalitate se poate transforma, extrem de rapid, într-o formulă care să ne izoleze de ceea ce va fi zona de putere reală a noii Europe.

Au dreptate să se îngrijoreze? Evident că da, chiar dacă sentimentul apare extrem de târziu, dat fiind că discuţia nu este nici nouă, precum nici nou nu ar fi proiectul „revenirii la surse” pe care îl argumentează de ani de zile la Bruxelles diferiţii reprezentanţi ai unora dintre cercurile de influenţă care se concentrează tocmai pe modul în care vor evolua schimbările structurale în Europa.

De ani de zile, neoficial dar la modul intens, se desfăşoară discuţii, negocieri, au loc întâlniri la care se pun pe masă hărţi ale viitoarelor posibile structurări europene, cu argumentele pro şi contra în cazul fiecăreia. Practic, ceea ce a prezentat Juncker la Strasbourg este o sinteză foarte corect făcută a celor cinci variante, cu o preferinţă marcată spre formula „Europei cu cercuri concentrice”.

Problema, se pare, este ca acum să fie definită formula „nucleului dur” al viitoarei evoluţii europene, cel din care România a declarat că doreşte să facă parte. Cum anume? De când anume? Cu ce argumente economice, de competitivitate, de organizare administrativă cu capacitate demonstrată de conexiune cu realitatea europeană şi a marilor sale proiecte? Să vedem, cine ştie, atunci când vom avea o viziune naţională de tip „proiect de ţară” asumat ca atare de toate forţele politice şi de societatea civilă.

Până atunci, negocierile se poartă pe mai multe tipuri de hărţi de configuraţii viitoare. Se vorbeşte despre această Europă a cercurilor concentrice plecând de la principiul că drumul actual nu va mai putea fi continuat datorită a ceea ce se acuză a fi diferenţele, adesea extreme, ale situaţiei economice, capacităţilor industriale, respectului faţă de statul de drept sau/şi dorinţa de cedare a unor atribute de suveranitate naţională către instituşii de tip supra-naţional, într-un sistem de decizie federal.

În această idee, încă din aprilie 2014, Le Figaro publica această hartă a Europei cu mai multe nivele, cu trei cercuri concentrice. Primul cerc cuprinde 6 ţări, exact cele care, acum (plus Spania), sunt cele mai vocale susţinătoare ale Europei cu mai multe viteze: ţările care reprezentau, în acel moment, 87% din PIB-ul Zonei Euro. Acum, ceva mai mult. În al doilea cerc s-ar afla ţările Zonei Euro. În al treilea, ţările care intră în zona de liber-schimb dar sunt mai degrabă relaţionate cu Consiliul Europei şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului... acolo, evident, suntem şi noi.

Mai nou, iată o altă imagine, cea care dă foarte exact poziţia actuală a ţărilor în funcţie de zona *sau zonele) partajate de competenţe. Noi şi bulgarii (alături de Marea Britanie, cât va mai sta ea de puţin în sistem) suntem singurii care fac parte din UE şi avem în comun cu ceilalţi doar Spaţiul Economic European şi participarea la „Procesul Barcelona”, forumul politic stabilit între UE şi Maroc, Algeria, Tunisia, Egipt, Israel, Autoritatea Palestiniană, Iordania, Liban şi Siria. Poziţionarea pe această hartă vă dă exact măsura locului pe care-l ocupăm în materie de influenţă şi putere, aş spune nedrept pentru a şasea ţară ca mărime în Europa, dar, pare-se, deloc abilă sau neştiutoare în materie de negocieri din perioada de pre-aderare până acum. Ca atare, suntem în afara celor două zone de definiţie a identităţii europene, Schengen şi Euro, suntem în continuare, noi şi fraţii bulgari, singurele ţări pentru care s-a considerat necesar (şi care au acceptat fără ezitare această analiză) să se impună un Mecanism de Verificare şi Control, stabilindu-se astfel, din start, un statut special echivalent cu un tratament de lumea a treia.

Ce vor vrea să facă de acum înainte? Este foarte posibil, spun unele surse, ca proiectul Europei în cercuri concentrice să fi fost, de fapt, singurul considerat realist, celelalte scenarii fiind listate doar din dorinţa de a micşora impactul viitoarei structurări de putere.

Este posibil să fi fost aşa, fie şi numai pentru că, dacă există o certitudine absolută, este că actualul sistem este în impas şi trebuie adoptată o soluţie pentru modificarea sistemului de vot prin amendarea Tratatelor sau, la limită, prin modificarea lor. Odată operată schimbarea, atunci „grupul de ţări care doresc să meargă înainte mai repede” nu vor mai fi constrânse de actualele reguli şi nu vor mai trebui să organizeze sesiuni nesfârşite de consultări şi să aştepte obţinerea unui compromis. Celorlalţi li se va propune participarea la proiectele strategice de dezvoltare din primul cerc, asta, cum s-a spus, „dacă vor dori, când vor dori şi în ce măsură vor putea s-o facă”.

Caz în care, evident, vor exista reacţii de respingere. Fie totale, cum s-ar petrece în cazul victoriei populiştilor în Franţa sau Olanda, situaţie în care vom asista la ieşirea ţărilor respective din sistem. Fie parţiale, invitând la negocieri. Pe asta se bazează şi jucătorii de la Bruxelles, convinşi fiind că unele dintre entuziasmele de tipul celor care au dus la Brexit au avut destul timp să se potolească după ce s-au văzut care sunt consecinţele negative, foarte grave pentru Marea Britanie. Şi e doar începutul unei situaţii care, în caz de criză extremă, ar putea duce la implozia ţării şi apariţia unei Scoţii independente, la fel a unei Irlande de Nord care să vrea să se unească cu ţara-mamă, tocmai pentru a putea rămâne în Europa.

Pentru noi, jocurile ar putea deveni complicate în măsura în care cercurile respective s-ar confirma ca variantă de evoluţie. Va fi greu pentru că nu există semnale reale şi credibile pentru o eventuală aderare a noastră la Grupul Vişegrad, cum puţine sunt acum şansele intrării în Schengen, nemaivorbind de zona Euro în care nici măcar nu ne-am mai propus o dată-ţintă pentru aderare. Şi atunci? Care este mandatul de negocieri al României în acest moment şi cui îi este dat?

Sigur, folosind principiile teologiei negative, ne putem gândi la proiectul de viitor al Europei spunând doar ce NU vrem să fie, anunţând cu ce nu suntem de acord şi ce anume respingem cu indignare. Dar de vrut, ce vrem cu adevărat să fim în această lume care se modelează acum sub ochii noştri? Este în joc identitatea noastră ca ţară şi naţiune. Dacă nu ştim ce vrem, atunci ni se va spune că asta e situaţia şi gata. După cum aţi văzut, nimeni nu are timp de aşteptat. Nici noi n-ar trebui.