Europa, în chinurile refacerii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
uniunea europeana foto arhiva

Pentru unii va exista cu certitudine, într-o formă sau alta, o Europă cu mai multe viteze. Pentru alţii, problema este fie de a refuza complet ideea, fie de a încerca să se adapteze la situaţie, fie de a forma propriile lor structuri paralele de alianţă.

Ce avem, foarte limpede definit, în acest moment?

O primă poziţie extrem de limpede formulată din nou, ieri, la finele mini-summitului de la Versailles, ocazie pentru Franţa, Germania, Italia şi Spania să susţină cu tărie opţiunea unei Europe cu mai multe viteze. Ceea ce ne permite să facem socoteala simplă a numărului de state care ar putea face parte din „nucleul dur”: cele patru mai sus-menţionate, plus cele trei ţări membre ale grupului BENELUX (Belgia, Olanda şi Luxemburg). Variantă care se bazează pe configuraţia actuală a politicilor din ţările respective şi, evident, nu ia în seamă o posibilă victorie a partidelor extremiste în Olanda şi Franţa. Caz în care perspectiva ar fi, conform platformelor politice ale partidelor conduse de Geerts Wilders şi Marine Le Pen, ar fi activat planul lor de ieşire din UE şi NATO. Cu rezultatul previzibil al imploziei UE şi al începerii unor construcţii de rezervă, regionale, pe baza unor cu totul alte criterii şi al unor noi tratate de alianţă.

Rămânând însă la primul scenariu, cel al unei Europe cu mai multe viteze, trebuie spus că el ar consacra un motor franco-german aflat la conducerea efectivă a Europei, împreună cu celelalte state din primul cerc al puterii economice, militare şi nivelului de viaţă de pe continentul nostru. State reunite pe criteriile dorinţei de a-şi asuma marile proiecte strategice, în condiţiile în care, pentru a reuşi, declară că sunt gata să abandoneze o serie dintre prerogativele naţionale de comandă şi control către formule supra-naţionale, în regim federal. Marile decizii europene se vor concepe la acest nivel, tot aici se vor decide priorităţile şi alocarea de fonduri pentru proiectele strategice.

Mesajul acestui grup este că nu e vorba despre un club închis şi că, în funcţie de dorinţe şi capacităţi, dar şi de propria viziune naţională, celelalte state din UE vor putea să intre într-unul sau mai multe dintre proiectele strategice. Principiul de bază fiind acela al clădirii cât mai rapide a unei Europe a inter-conectării, „nucleul dur” spune că se va merge pe acest drum foarte repede de către ţările care doresc acest lucru, iar celelalte... ei bine, celelalte vor face ceea ce pot şi doresc să poată. Nemiloasă afirmaţie? Poate, dar realpolitik înseamnă, printre altele, trebuia să însemne până la urmă, şi recunoaşterea eşecului unora dintre actualele ţări membre de a accepta ideea că prioritatea programelor de guvernare ar fi trebuit să însemne tocmai lucrarea în sensul inter-conectării de ceea ce înseamnă priorităţile europene în acest domeniu. Şi, ca un exemplu repetat de nenumărate ori şi la Bruxelles, să vedem cum România nu şi-a stabilit vreodată o prioritate naţională absolută în acest domeniu, sistemul de interconectare de infrastructuri ducând autostrăzile europene doar până la graniţa de vest a ţării noastre. Nu mai vorbesc de interconectare la celelalte domenii prioritare: IT, mediu, apărare comună etc.

Ce ne-ar putea rezerva viitorul?

Cea mai dramatică dintre opţiuni ar fi retragerea într-o reacţie de tipul „dacă nu ne vreţi, atunci vă arătăm noi!”. Posibilă mai ales în contextul în care diversele tendinţe naţionalist-populiste vor găsi acum prilejul de a cumula capital electoral, pe modelul care a dus la BREXIT. Analizele de acum arată că, pe această direcţie, există două posibilităţi majore de joc.

Prima constă în organizarea unui prim cerc concentric în jurul „nucleului dur” care să grupeze statele cu a doua viteză de dezvoltare, dar care au deja asumate câteva dintre cele 10 mari priorităţi europene în domeniu şi care, spre deosebire de noi, au ştiut să acceseze banii europeni, creându-şi o bază pentru cooperarea viitoare. Alături de acestea ar urma să existe ţările din cercul trei, cu ţări sărace şi cu slabe sau reduse perspective de a putea susţine ritmul accelerat dorit de grupul „nucleului dur” sau/şi foarte puţin doritoare de a ceda atribute ale suveranităţii naţionale în domeniile ce se anunţă de competenţă comună, apărarea şi securitatea, politica externă, controlul frontierelor, etc.

Aici mai există şi o sub-variantă: perspectiva de a vedea cum s-ar putea forma, ca reacţie de răspuns, diferite alianţe regionale pe bază de „nivel comun de mentalitate şi aspiraţii”. Spre exemplu, cum sugera de curând domnul Tăriceanu, am putea vedea o alianţă care să grupeze fostele state comuniste. Extinzând, deci, experienţa Grupului de la Vişegrad pentru a ne cuprinde pe noi şi pe bulgari.

Greu de crezut. Asta dintr-un motiv simplu: cei din Vişegrad reprezintă un bloc comun relaţionat de la început cu interesele fundamentale ale „nucleului dur”! Poate părea ciudat, dar, pe fond, în raport cu priorităţile profunde ale jocurilor din Europa, rolul ţările din Grupul Vişegrad este asemănător cu cel al ărilor din BENELUX. Ori de câte ori au trebuit anunţate sau experimentate programe pilot, el au pornit din aceste surse. Vreţi un exemplu? Jocul lui Viktor Orban în problema migraţiei ilegale. La început, a stârnit reacţii vehemente pentru ca, mai apoi, absolut toate măsurile respective să fie preluate la nivel legislativ în proiectele europene, inclusiv închiderea frontierelor...

Dar ideea unui bloc de tip alianţă politică între năpăstuiţii soartei nu este imposibil de realizat. S-a vorbit mai demult la Bruxelles despre o posibilă Uniune Balcanică, structură care să ne ia în componenţă pe noi şi pe fraţii bulgari şi pe greci, împreună cu toate statele candidate din Balcanii de vest. Dacă cumva s-ar ajunge aici, ar fi o tragedie. Oricând posibilă, dar tot tragedie ar fi.

Mai există însă şi un alt plan, mult mai interesant şi realist. Şi acesta cu două variante. În sine, planul ar viza tot cercul al treilea al Europei cu mai multe viteze, reunind ţări pe un criteriile comune ale situării fizice în spaţiul excentric faţă de „nucleul dur” dar cu o participare de comandă a unuia dintre statele din primul cerc. Aşa se face că avem deja „Alianţa statelor din sudul Europei” pentru care se bate premierul grec Tsipras, susţinut de Franţa ca leading country, asigurând controlul şi legătura cu centrul.

Dar mai există o idee: pe nivelul trei de joc să fie plasate ţările care vor avea oricum destul pe puţine legături cu nucleul central, dar pe care să poată eventual gravita, cu statut de partener, ţări ca Marea Britanie sau Turcia. Caz în care, în urma negocierilor, s-ar putea să vedem că asistăm la o continuare a încercărilor disperate de acum ale Marii Britanii de a-şi păstra o formulă de influenţă în Europa, fie şi prin preluarea conducerii informale a ţărilor din al treilea cerc, inclusiv candidatele din Balcanii de Vest.

Unde este declaraţia de intenţie asumată de toată clasa politică românească, privind ceea ce vrem să fim în această Europă care-şi stabileşte acum parametrii de funcţionare?

Dar, pe fond, dacă toate aceste lucruri au ajuns să fie negociate, este clar că va urma o restructurare de fond a proiectului european, inclusiv a Tratatelor. Asta are loc acum şi, foarte rapid, în maximum doi ani, vom vedea rezultatele restructurării. Suntem în chinurile refacerii şi foarte mare atenţie la ce spunem că ne dorim, căci s-ar putea să ni se şi împlinească.

Dar, de fapt, noi ce ne dorim? Unde este declaraţia de intenţie asumată de toată clasa politică românească, privind ceea ce vrem să fim în această Europă care-şi stabileşte acum parametrii de funcţionare? Reamintesc că suntem a şasea ţară ca mărime în structura fizică a continentului. Cine, totuşi, îşi va asuma demersul ca România să aibă şi o poziţie corespunzătoare în jocul puterii şi cu ce parteneri strategici alături? Acesta şi nu altul ar trebui să fie „proiectul de ţară”. Dacă nu, vom intra ca orbeţii în proiectul, negocierile şi rezultatele gândite prin prisma altor priorităţi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite