Europa, în genunchi. Acordul cu Canada, refuzat

Primul-ministru belgian, Charles Michel, l-a anunţat pe Donald Tusk, Preşedintele Consiliului European, că ţara sa nu poate semna textul Acordului cu Canada deoarece opoziţia socialistului Paul Magnette, preşedintele regiunii Wallonia, a rămas totală şi nu a putut fi nicidecum clintită.

UPDATE 21.30 Iar se întorc lucrurile? 

Acest mesaj postat cu puţin timp în urmă de Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, pare să repună totul în joc, indicând că, în ciuda evidenţelor de azi, ar mai exista încă o speranţă că Summitul UE-Canada programat pentru joi ar putea avea loc. Asta prespune că ar mai fi posibilă găsirea unui acord. Cert este că, în Belgia, reacţiile la nivel federal şi din partea Flandrei au fost extrem de dure, iar presiunile asupra guvernului valon sunt în acest moment la cote greu imaginabile. 

Data limită era stabilită pentru azi, dar surse de la Comisie îmi spun că, într-adevăr, mai este posibilă o schimbare şi că noaptea va fi lungă. Mesaj sibilinic anunţând că scandalul este în toi şi că nimic nu pare să fie decis.

Dincolo de considerente tehnice, de explicaţii politice, suntem în prezenţa celui mai important eşec de credibilitate înregistrat de Uniunea Europeană în toată istoria sa. A negociat şapte ani, de două ori textul Tratatului a fost refăcut la cererea europenilor şi acum, totul capotează. Problema este uriaşă pentru prezent şi are consecinţe majore pentru viitor: cine va mai vrea să semneze un Tratat major cu UE ştiind că, finalmente, totul s-ar putea să nu aibă nici un fel de valoare? Cine va mai putea să creadă angajamentele negociatorilor europeni acum, când se vede că nici măcar un mandat sub decizia comună a Parlamentului European şi Consiliului European la nivel de şefi de stat şi guvern, poate anulat de o regiune europeană, asta chiar după ce toţi ceilalţi lideri europeni lăsaseră textul semnat gata de ceremonia oficială? În acest sens, mare dreptate avea Martin Schulz, Preşedintele Parlamentului European care spunea că, dacă CETA nu va fi semnat, este foarte posibil să vorbim despre ultima încercare a UE de a realiza un asemenea tratat de schimb. Altul la acest nivel, deoarece, cum spunea inocent Jean Claude Junker, Preşedintele Cpmisiei Europene, cea care poartă finalmente răspunderea eşecului, atunci când am tratat pe aceleaşi poziţii Tratatul de liber-schimb cu Vietnamul, nu s-a supărat nimeni...

Alte consecinţe? Desigur. Apare întrebarea dacă marile proiecte europene pot fi prezentate în spaţiul intern şi extern ca unele fiabile, împreună cu angajamentele pe termen lung ale UE, ştiind că există mereu imponderabilul unei asemenea opoziţii naţionale sau regionale care să întoarcă totul la punctul zero.

Dincolo de problemele legate direct de relaţia cu Canada, avem în perspectivă o relaţie genereală trans-atlantică pusă sub auspicii cel puţin nefavorabile. într-un moment delicat al situaţiei internaţionale. Căci, de partea cealaltă a Atlanticului, o întrebare sigur apare legată de fiabilitatea angajamentul european , a ceea ce s-a spus că ar constitui prima sa prioritate absolută: întărirea spaţiului comun pe dimensiunile sale economice, sociale şi militare. După cum se vede, nu e cazul. Iar Geert Bourgois avea dreptate când spunea că:

„Eşecul negocierilor este o catastrofă atât pentru Flandra, pentru Wallonia, pentru Belgia, pentru Europa, pentru Canada”.

Desigur, se poate discuta, se discută intens despre avantajele şi dezavantajele Tratatului cu Canada şi cu SUA (dacă vreodată va mai exista perspectiva încheierii lui) dar, pe fond, întrebarea este: cum s-au descoperit aceste obstacole insurmontabile doar în ultimele 14 zile? Care este explicaţia? Ţine doar de o simplă întâmplare legată de contextul actual, de apropiere momentului semnării finale, sau este rezultatul unei campanii lansate în profunzime care face parte din demersul care ţinteşte destrămarea credibilităţii edificiului european în ansamblul său?

Este o întrebare logică pentru că, aşa cum relatam cu câteva zile în urmă, două au fost eşecurile Consiliului European: imposibilitatea de a obţine un acord asupra CETA dar şi asupra sancţiunilor care ar trebui aplicate Rusiei pentru crimele de război din Siria. A fost imposibil un acord, a fost imposibilă o linie de joc comună, iar aceasta ar fi trebuit să fie un semnal geopolitic foarte clar.

Să nu uităm că, direct sau nu legat de anularea acordului CETA, există un sentiment anti-american general şi în special anticompanii multinaţionale care este în creştere, bazat pe un  mesaj politic foarte precis, „Americani, duceţi-vă acasă!”. Se aude din partea stângii socialiste tradiţionale europene, dar şi al noilor partide naţionaliste şi extremiste, de dreapta şi de stânga, pentru care trebuie desfiinţate cât mai curând atât UE cât şi NATO, odată cu revenirea la pricipiile suveranităţii absolute a Statelor Naţiuni. Şi, mai departe, discuţia duce departe, către o Europă a regiunilor cu nivel cât mai înalt de autonomie şi apoi, chiar mai departe, la rezolvarea umanitară a problemei „popoarelor fără ţară” din Europa. Chit că ăsta este drumul spre un haos complet şi conflicte.

Europa rămâne singură. Sau, cel puţin, aşa îşi aşterne drumul. Va putea să reziste? Economic da, cel puţin zona sa centrală Schengen-Euro. Dar dacă vorbim despre posibilitatea sa ca ansamblu şi la nivel de State Membre, să-şi poată asigura o apărare militară eficientă, atunci doar idealiştii fanatici ai proiectului european ar mai putea avea vreo speranţă. Vrea Europa cumva să-şi asume până la capăt revolta trans-atlantică şi să considere fronda wallonă drept o strălucită victorie împotriva capitalismului decadent? Posibil, căci spuneau cei de la ECOLO Belgia:

„Democraţia este cea care a câştigat. Este victoria tuturor celor care luptă de decenii împotriva voinţei de dereglementare a finanţelor şi economiei, cele apărate de liberali . Este o victorie care depăşeşte cu mult problema Tratatului cu Canada. Este vorba despre victoria tuturor celor care refuză să dea multinaţionalelor cheile democraţiei noatre”

Eu am mai auzit asta. Mai demult în Europa, când asta era argumentaţia în vederea apelului comunist (şi al ţărilor din „blocul nealiniaţilor” din lumea a treia) în favoarea unei noi ordini internaţionale, mai juste şi echitabile. Dar şi acum, foarte de curând, ezact asta este poziţia celor din Syriza sau Podemos, din Frontul Naţional sau Partidul Libertăţii din Olanda... Se întântãlnesc extrem pentru un mesaj al extremelor şi iată rezultatul.

Nimeni nu poate şti care vor fi dimensiunile efectele direct şi indirecte, pe termen scurt, mediu şi lung. Cert este că se vor produce. Iar Europa este pe cale să piardă, fie numai pe dimensiunea economică, unul sau doi dintre aliaţii care-i puteau da garanţia de forţă atât de necesară.

Cine se bucură? Toţi cei nostalgici - şi nu sunt deloc puţini - după timpurile ale bune când acordurile în CAER se făceau uşor, „pe alte baze de convingere”, căci aia era democraţia reală şi, cine ştie, dacă nu băgăm de seamă, chiar şi cea care ne aşteaptă. Dar nu numai ei. Teamă mi-e că, după acest episod, va avea un câştig suplimentar de credibilitate „tabăra dură” de dincolo de Atlantic, cea care se întreabă la ce bun banii şi eforturile de a susţine o Europă care nu ştie nici ce vrea, nici cum să se organizeze pentru a se prezenta ca actor credibil.