Europa prin sine însăşi: noul concept strategic sau declaraţie de politician?

FOTO Getty Images

Ce-a vrut să spună Cancelarul Angela Merkel prin declaraţia sa asupra unei Europe care trebuie, din acest moment, să se bizuie doar pe sine?

Cea mai rapidă şi facilă dintre interpretări este că, după dublul şoc al discuţiilor cu Preşedintele Trump la Bruxelles şi la Taormina, concluzia sa a fost că, gata, s-a terminat cu NATO, nu ne mai putem baza pe angajamentul american în cadrul apărării colective şi că, din acest moment, Europa este singură în faţa tuturor ameninţărilor şi provocărilor. Argumentul în favoarea acestei teze ar fi că, într-adevăr, la Summitul NATO de la Bruxelles, Donald Trump, spre deosebire de toţi predecesorii săi de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace, nu a pomenit nimic despre principiul sancrosant al apărării colective, fundamentul relaţiei transatlantice şi cel care, pe fond, dă credibilitatea NATO. Dimpotrivă, accentul pe care l-a pus asupra chestiunilor financiare şi apelul foarte dur pentru achitarea datoriilor a părut să reducă totul la o negociere pe bani şi a reamintit tuturor avertismentul lansat de actualul Preşedinte al SUA în timpul campaniei sale electorale, atunci când a spus, în esenţă, „nu plătiţi, nu vă apărăm!”. Iar reacţia de acum a doamnei Merkel ar fi sinteza sentimentelor unora dintre colegii săi europeni, realmente iritaţi de modul în care Trump a venit să pozeze în şeful de necontestat al grupului, pesemne foarte marcat de primirea regală din Arabia Saudită, de dansul cu săbii, dar şi de osanalele primite în Israel...

O interpretare, spuneam, facilă şi care, din punctul meu de vedere, se opreşte la aparenţele jocului marilor puteri. Spun asta deoarece cred că ar trebui să privim mai în profunzime şi să încercăm să desluşim dacă, da sau nu, am putea vedea în această declaraţie aparent neaşteptată prin radicalismul său, nu expresia unei rupturi de sistem ci pe cea a unei treceri într-o noua fază de evoluţie, dealtfel anunţată în clar de motorul franco-german: refundamentarea proiectului european.

De ce este imperios necesar acest lucru? Simplu, au explicat Angela Merkel şi Emmanuel Macron după întâlnirea lor de la Berlin: proiectul european are nevoie să fie adaptat, adus la zi, reformulat şi regândit în dimensiunile sale funcţionale pentru a deveni credibil.

Credibil atât faţă de proprii ctăţeni, cât şi de partenerii săi externi.

Europa, într-adevăr, nu mai poate fi un jucător credibil de putere atât timp cât proiectul de construcţie nu avansează către o formulă de integrare care să permită celor care vor şi pot să meargă mai departe, să aibă la dispoziţie mijloacele de a o face. Doar aşa, chiar trecând printr-o schimbare a Tratatelor, se poate depăşi momentul actual în care totul este supus echilibristicii între procesul centralizat la nivelul instituţiilor europene şi cumplit de complicata şi consumatoarea de timp şi resurse echilibristică interguvernamentală.

Dacă asta a permis să se avanseze totuşi în zona economicului, Europa nici măcar nu este luată în serios de către partenerii externi, SUA în primul rând dar şi Rusia sau China, atunci când se uită la ce înseamnă armata comună europeană şi capacitatea ei de a face faţă la o criză majoră. Decenii la rând, statele Europei occidentale, apoi, după '89, şi cele din Europa de est, s-au legănat în iluzia că „umbrela americană” avea să funcţioneze necondiţionat şi perpetuu, în virtutea obligaţiei pe care americanii ar avea-o în calitatea lor de „fraţi mai mari”. Nimeni n-a vrut să dea atenţia cuvenită, cred că nici măcar să bage în seamă, mesajele americane venite imediat după războiul din Kosovo care spuneam că raportul de forţe fusese atât de mult în favoarea SUA încât, spuneau generalii americani de la SHAPE, te puteai întreba unde, spre exemplu, erau avioanele forţelor europene...

Nu cooperarea cu NATO este pusă sub semnul întrebării, ci modul în care se echilibrează contribuţiile naţionale la securitatea comună.

Discuţia nu a dispărut. Dimpotrivă, aş spune, deoarece capacitatea de apărare europeană a devenit subiect oficial de interes, pe de o parte - cel puţin la nivel teoretic - datorită multiplelor documente politice care anunţă voinţa de a se merge spre crearea unui nucleu de forţe dar şi, pe de altă parte, datorită semnării la Varşovia, anul trecut, a protocolului de colaborare între NATO şi UE pe dimensiunea militară şi de securitate. Aici ajungem, cred eu, la miezul discuţiei reale privind mesajul german: credibilitatea ca partener internaţional a Europei trece prin capacitatea sa de a dovedi că poate oferi, la modul concret, capacităţile militare presupuse de acest parteneriat şi care să răspundă unor misiuni specifice, complementare Alianţei. Misiunile acestea specifice privesc asigurarea securităţii interne din spaţiul european, protecţia şi securizarea graniţelor şi punctelor de intrare, baze de date comune ale serviciilor de poliţie şi jandarmerie etc., cele care să fie puse în legătură cu ceea ce NATO construieşte acum ca unitate majoră de luptă împotriva fenomenului terorist.

Ceea ce a spus doamna Merkel îmi pare logic şi limpede: nu ne mai putem baza pe alţii, recte pe serviciile de informaţii americane, NSA şi agenţiile sale subordonate, să ne facă treaba şi găurile din sistemul european sunt mult prea evidente şi exploatate ca atare de către organizaţiile teroriste, dar şi de grupările de crimă organizată. Nu cooperarea cu NATO este pusă sub semnul întrebării, ci modul în care se echilibrează contribuţiile naţionale la securitatea comună. Europa nu mai poate aştepta la nesfârşit, să jelească în mod convingător şi patetic după un alt şi alt atentat terorist, iar dacă va vrea să facă ceva, asta va trece printr-o foarte riguroasă cooperare, permisă şi stimulată de noi iniţiative legislative care să meargă în sensul unei mai puternice integrări europene.

Tot restul nu este decât discuţie teoretică şi despre principii, foarte bună şi utilă când se şi materializează în ceva concret. Motorul franco-german s-a pus în mişcare, Olanda, Belgia, Luxemburg, Italia şi Spania anunţă măsuri rapide de coordonare şi, veţi vedea, rezultatele vor începe să se vadă foarte rapid. Nu este o construcţie care să ne excludă, ba chiar dimpotrivă, ar putea valoriza la maximum atuurile noastre geo-strategice în măsura în care se continuă foarte bunele iniţiative de cooperare lansate acum. Şi cred că, în acest context, ar fi o greşeală strategică să contrapunem - aşa cum am văzut că se face uneori - linia noastră de cooperare cu SUA cu cea specifică dimensiunii europene.

În marele joc geostrategic este nevoie acum de o echilibrare a forţei şi influenţei partenerilor pe măsură ce aceştia realizează că adevăratele şi gravele ameninţări de securitate vin din altă parte, sunt altfel formulate şi nimeni nu e foarte sigur dacă lumea este pregătită cu răspunsuri credibile. În acest sens, da, Europa este în momentul în care trebuie să producă propriile sale răspunsuri şi să-şi arate şi să monteze capacităţile necesare de răspuns.

La asta se lucrează acum.