Europa, viitoarea „piaţă privilegiată de putere“ pentru China?

Întrebarea este în care direcţie anume va privilegia China politica sa de expansiune economică internaţională, din ce în ce mai activă şi preluând din ce în ce mai multe dintre punctele strategice considerate definitorii pentru anterioarele etape de supremaţie exercitate mai întâi de puterile colonialiste de tip imperial, apoi de SUA şi, într-o oarecare măsură, cât le-a dus puterea, de unele ţări membre UE.

Şi acum este momentul optim pentru China să treacă în faza superioară a acţiunii dat fiindcă, de facto, dispune acum atât de lichidităţile necesare unei asemenea mişcări globale (rezerve în devize de peste 2810 miliarde $), dar, cel mai important argument dintre toate, are şi un orizont de mişcare mai liber ca niciodată, determinat de politica de retragere a SUA de pe „pieţele privilegiate de putere“ pe care şi le construise în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Politica super-protecţionistă „America First“ imaginată de Trump a fost, din primul moment, echivalentă cu o renunţare colosal de importantă din punct de vedere geostrategic, argument uriaş în favoarea Chinei, adică retragerea SUA din Tratatul de liber-schimb pentru zona asiatică, lăsând astfel Beijingului locul de lider „protector“ şi coagulator al forţelor din Asia de sud-est. Ceea ce, în logica geostrategiei economice, a dat o nouă perspectivă de putere celor două proiecte globale ale Chinei, adică marile rute comerciale care s-o lege de Europa, trecând pe teritoriul ţărilor acum parte ale Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai, dar şi cu noile, necesarele şi spectaculoasele noi „capete de pod“ de pe coasta de est a Africii. Nu este vorba numai despre o simplă imagine de putere economică.

La ce vă uitaţi acum este structura de rezistenţă a unei posibile construcţii globale de putere, în termenii specifici ai sec. XXI, globalizare folosită inteligent pentru obţinerea puterii (deci exact invers decât impunerea prin forţă militară a unei prezenţe de control), pe principiul folosirii unei „soft power“ care doreşte mai degrabă corelarea de energii şi obţinerea de beneficii imediate financiare, posibil de reinvestit în modernizarea societăţii şi, îndeosebi, în ridicarea continuă a nivelului său tehnologic.

În acest sens, ca în orice gândire militară pentru organizarea unei mari ofensive, trebuiau identificate şi securizate punctele de releu cât şi cele de intrare în spaţiul-ţintă care este Europa. Poate cea mai interesantă achiziţie semnificativă din acest punct de vedere este cumpărarea de către China Shipping a două terminale reprezentând 67% din portul Pireu, achiziţionarea companiei Pirelli de către China Chem Corporation, cumpărarea de către Symbiosea 49,9% dintre acţiunile aeroportului Toulouse-Blagnac, cu Germania care grupează aproximativ 30% din totalitatea investiţiilor chinezeşti în Europa... iar cei de la Thompson Reuters semnalau o creştere formidabil de importantă a nivelului de investiţii chineze în Europa care, spre exemplu, se cifrau în 27,7 miliarde $ în 2015 pentru ca, doar în primele 6 luni ale anului următor să ajungă la nivelul de 62,4 miliarde. Plus acest proiect extrem de ambiţios (în negru, partea finanţată de China) care introduce partea chineză ca element important în realizarea celor 9 culoare ale Reţelei Transeuropene de Transport (RTE-E):

În luna februarie a acestui an, Barthelemy Gourmont şi Arta Seiti scriau pentru Asia Focus:

„Această multiplicare de proiecte faraonice şi care coincide cu cifre de creştere mai puţin importante decât în perioada ultimelor două decenii, răspunde unei politici chinezeşti pe termen lung care urmăreşte reducerea cheltuielilor logistice şi de transport pentru exporturiile care rămân motorul economiei Chinei. Obiectivul este este şi de a creşte schimburile cu pieţele emergente în scopul de a menţine un nivel de creştere suficient de înalt şi de a se poziţiona ca un actor economic şi comercial inconturnabil în viitoarele decenii“.

Şi atrăgeau atenţia asupra noii orientări a Chinei, cea de a identifica parteneri în Balcani - în primul rând Serbia -, acţionând în zona Balcanilor de vest pentru a securiza investiţii strategice foarte importante, alături de Rusia şi Turcia, formând un grup de interese investiţionale foarte interesant de urmărit în viitorul apropiat.

Ce va decide să facă Europa aceasta a noastră care încearcă să reziste eroic acestei expansiuni chineze caracterizată - de multe ori ca fiind una ostilă, argumentul fiind discrepanţele uriaşe în materie de costuri de producţie şi de viteză de adaptare a liniilor de producţie. Dar şi de capacitate totală a „producţiei ieftine“ cu care chinezii pot oricând sufoca pieţele europene (vezi problema controversată a producţiei de oţel) care, în ultima perioadă, au întărit procedurile de control anti-dumping. Greu de spus dacă, pe termen mediu, va fi şi suficient dat fiind că, de partea cealaltă, industriile europene au disperată nevoie de pieţe de desfacere dar şi de zone de amplasare pentru industrii delocalizate datorită forţei de muncă europene (mai ales occidentale) devenită încetul cu încetul necompetitivă datorită faptului că este foarte scumpă. Iar China oferă de mult timp o soluţie ultra-convenabilă acestor dileme. Avantaj la care se adaugă acum controlul pe care şi-l asigură, discret dar nu mai puţin solid, pe alte pieţe, cele de de traseul „One Belt“ şi al Noului Drum al Mătăsii. Control însemnând în acest caz şi securizarea accesului la pieţele respectiv, lucru vital pentru europeni care, din diverse motive, au pierdut contactul cu regiunile Asiei Centrale, se descurcă greu şi în Orientul Apropiat şi nu se simt confortabil în regiunile din jurul pilonului Afganistan-Iran.

În oricare dintre scenarii, China va constitui pentru Europa un tip de joc a cărui deschidere sau, dimpotrivă, închidere.ar putea să influenţeze major modul în care noul proiect european va supravieţui în termeni de putere şi competitivitate globală. Asta pentru că, în subteran, această relaţie în termenii globalizării vorbeşte despre valorile comune de operare a două dintre cele mai importante ale lumii noastre. Un acord între ele ar putea face - subliniez, ar putea, nimic nu este încă jucat în acest sens - să ofere Europei accesul securizat la foarte multe regiuni strategice din Africa, acolo unde deja China are o influenţă dominantă, consolidând perspectiva unei posibile viitoare arhitecturi de securitate pentru liniştea atât de mult dorită a zonei de sud a Mediteranei. China este acum un element esenţial în orice raţionament de putere despre Africa:

Cum vor evolua relaţiile UE-China vom vedea extrem de rapid căci aceasta este una dintre dimensiunile cele mai importante ale restructurării relaţiilor internaţionale de putere. O a doua întrebare subsecventă, de interes pentru România, este de a şti dacă există elaborată o viziune naţională asupra modului în care, da sau nu, ne dorim, putem şi ştim să imaginăm soluţii care să ne lege de eventualul mare proiect strategic din cadrul noului proiect european unde dimensiunea investiţiilor chineze ar putea fi considerabil. Cu ce anume în contrapartidă? Asta este ultima şi cea mai sensibilă dintre întrebări. Şi ar trebui să ne pregătim pentru diferitele scenarii de răspuns deoarece, iată, lucrurile sunt deja în mişcare, banii uriaşi se plimbă în zona viitorului imediat. Să vedem unde se vor duce şi cine poate rămâne în afara jocurilor.