Europa în război – singura soluţie la criza refugiaţilor

Comunitatea internaţională, atât de revoltată azi, a închis ochii în anii cronicizării dezastrului umanitar. Până când conflictele lumii arabe au născut această nouă şi virulentă criză europeană. Occidentul suportă, azi, consecinţele neputinţei diplomatice, lipsei de voinţă militară şi indiferenţei umanitare. Acum, Europa e condamnată la acţiune împotriva cauzelor răului ce o afectează direct.

Europa, paralizată de câţiva ani în faţa crizelor ce o împresoară, se vede obligată să reacţioneze, sub presiunea emoţiei suscitate de imaginile dramatice ale exodului dinspre Orient şi sub presiunea urgenţei pe care o implică asaltul, devenit negestionabil, al sutelor de mii de refugiaţi şi migranţi.

Emoţie, urgenţă, haos

Sunt consecinţe la care nu s-au gândit autorii erorilor strategice care au declanşat haosul din Maghreb şi Orientul Mijlociu. Irakul, Siria şi Libia nu mai există decât prin scaunele simbolice pe care le ocupă într-un club inutil numit ONU. O situaţie exploatată de jihadiştii ce au preluat iniţiativa în aceste ţări destructurate în urma intervenţiilor occidentale. Pulverizarea frontierelor – artificial impuse de puterile coloniale, dar îndeajuns de trainice pentru a rezista un secol – şi conflictele în cascadă fac diferenţa dintre răul întruchipat de regimurile dictatorial-represive ale lui Hussein, Kadhafi, Mubarak ori Assad şi barbaria dezlănţuită de Statul Islamic.  

Obtuzitatea celor care au clamat nerealist nevoia de democraţie în lumea musulmană, lasă acum loc inconştienţei celor care solicită deschiderea frontierelor europene “pentru toţi”. Lor li se alătură cei care se grăbesc să vadă un ce profit în afluxul de forţă de muncă. Între emoţie şi cinism, însă, există calea de mijloc a raţiunii.

Drama umanitară are cauze politice. Aşadar, e nevoie de soluţii politice.

Exodul cuprinde şi numeroşi migranţi economic, nu doar refugiaţi. E firesc să-şi caute o viaţă mai bună, lăsând în urmă ţări în ruină, cărora le trebuie decenii de acum să revină la normalitate. La rândul ei, Europa are datoria unei soluţii, atât pentru cei ce fug de ororile Statului Islamic, cât şi pentru cei atraşi de speranţa unei vieţi decente. Deschiderea necontrolată a uşilor în faţa unor mulţimi disperate, ce iau cu asalt graniţe şi gări, nu este însă o soluţie, ci simptomul alarmant al lipsei de viziune şi voinţă.

Liderii europeni au pierdut prima jumătate a anului împărţind pe hârtie câteva zeci de mii de azilanţi, dar mai ales discutând aprins despre caracterul voluntar ori obligatoriu al mecanismului de repartiţie. Acum, au de gestionat un flux uman multiplicat de zeci de ori. Şi nicio soluţie, deocamdată. Doar reacţii confuze, contradictorii, sub imperiul emoţiei şi al urgenţei, care alimentează sentimentul de insecuritate al cetăţenilor europeni.

Cohortele de refugiaţi includ şi potenţiali terorişti. Primul atac comis de unul dintre ei pe teritoriul UE va răsturna balanţa emoţională. Solidaritatea se va transforma în respingere. Un teren propice extremei drepte, în aşteptarea alegerilor din anii ce vin.

Nestingherita origine a răului

Ocupat să panseze un simptom, căci asta e marşul dezolant al refugiaţilor prin Europa, Occidentul lasă cauzele răului să se desfăşoare în voie.

Bombardamentele aeriene şi, în ultimele luni, acţiunile comandourilor americane au lovit punctual ţinte islamiste – lideri ISIS şi câmpuri petrolifere. Se estimează că au murit 10.000 de combatanţi ai Statului Islamic în ultimul an. În acelaşi interval, alţi 10.000 le-au luat locul, recrutaţi graţie unei puteri de contagiune fără stavilă încă. ISIS controlează aproximativ acelaşi teritoriu ca înaintea atacurilor aeriene. E de domeniul evidenţei că fără o intervenţie terestră acest război nu poate fi câştigat şi nici stopată hemoragia de refugiaţi.

Fiecare zi de ezitare a administraţiei Obama de a nu repeta nefericitele experienţe din Afganistan şi Irak înseamnă noi atrocităţi, patrimoniu distrus şi alte valuri de refugiaţi.

Deocamdată, aşa cum observă un specialist în problemele Orientului Mijlociu, Brian Katulis, de la “Center for American Progress”, „niciun actor din regiune, nici măcar SUA şi aliaţii lor nu au o strategie clară. Fiecare acţionează pe baza unor abordări tactice”. Mai mult, Katulis, apropiat al administraţiei Obama, admite pentru „Le Figaro”: „Interesul nostru vital e definit în termeni foarte modeşti: să împiedicăm un atac terorist contra ţării noastre. Nu pretindem să reconstruim Orientul Mijlociu sau să-l democratizăm, precum Bush”.

Necesitatea intervenţiei terestre

Mai devreme sau mai târziu, însă, intervenţia la sol va deveni inevitabilă. Unii analişti apreciază că trebuie aşteptate, în acest sens, alegerile pentru Casa Alba (programate la 8 noiembrie 2016). Timp pentru a o pregăti şi a elabora o strategie de reconstrucţie post-război (necesară evitării scenariului irakian post-Saddam) a fost îndeajuns din 2011.

Anul în care execuţia lui Kadhafi a aruncat Libia într-un haos generalizat şi sângeros. Anul în care Siria a fost copleşită de războiul civil, care a ucis de atunci 250.000 de oameni şi a determinat peste 11 milioane de sirieni, adică jumătate din populaţie, să-şi părăsească locuinţele. Dintre aceştia, 4 milioane s-au refugiat în afara ţării, în special în Turcia, Liban şi Iordania, de unde urmăresc cu interes drumul conaţionalilor lor prin Balcani şi, mai recent, Europa Centrală. Chiar dacă peste 3000 de oameni au murit de la începutul acestui an înecaţi în timp ce se îndreptau spre coastele europene.

O tragedie deplânsă ipocrit, în tot acest timp, de marile cancelarii şi de forurile europene. Dar lăsată să-şi ia în voie tributul de sânge.

Până când disperarea a luat în piept valurile Mediteranei, şi-a deschis drumurile Balcanilor şi a năvălit în miezul Europei.

Acum, Europa reactivă, incapabilă să anticipeze, Europa prinsă pe picior greşit de crize, Europa şovăind în lipsa unor lideri puternici, această Europă e condamnată la acţiune împotriva cauzelor răului ce o afectează direct.

Şi pentru că noua criză, a refugiaţilor, nu mai are răbdare cu lunga cursă pentru Casa Albă, revine marilor puteri europene misiunea de a suna adunarea trupelor euro-arabe pentru o intervenţie terestră în Siria şi Irak.