Extinderea europeană: aşteptări diferite

Asistăm oare la o criză trecătoare, sau ne găsim în punctul în care ”mitul” occidental al unificării europene şi cel răsăritean al regăsirii libertăţii şi capitalismului s-au dovedit a fi lucruri diferite?

O afirmaţie a preşedintelui Macron ar fi meritat să fie comentată pe larg. La Sofia, în contextul reuniunii informale a Consiliului European, liderul cel mai în vogă din cadrul UE a spus că ”ultimii 15 ani ne-au purtat pe o cale care a slăbit Europa în timp ce noi doream extinderea ei”. S-a observat imediat că intervalul desemnat de preşedintele Franţei corespunde cu decizia admiterii în UE  a primelor ţări din fostul lagăr comunist. România şi Bulgaria aveau să mai aştepte câţiva ani. În aceeaşi zi în care Emmanuel Macron sugera că extinderea a fost o greşală (nu ar fi primul care să creadă acest lucru) miniştrii de externe ai Ungariei şi Poloniei reuniţi la Varşovia dădeau în comun o declaraţie prin care anunţau că se găsesc ”într-o alianţă deopotrivă defensivă şi ofensivă”, - cu aluzie la atacurile de la Bruxelles - şi că cele două ţări doresc o Europă puternică, dar ”o Europă puternicăare nevoie de ţări puternice şi regiuni puternice”. Contrastul e izbitor. Între cele două perspective, a lui Macron care caută să constituie o putere suverană supranaţională şi cea suveranistă a Ungariei şi Poloniei nu există diferenţe negociabile, ele fiind diametral opuse. Este posibil, într-adevăr, ca extinderea europeană să fi fost nu o greşală (nu avem criteriile necesare să judecăm), dar să fi fost o mare neînţelegere. Vestul şi Estul s-au îndreptat entuziast unul către celălalt purtaţi de aşteptări şi presupoziţii diferite şi nerostite până la capăt, dar care ies acum la iveală.

Un film mai vechi al lui Werner Herzog descrie aventura extraodinară din Peru a unui european (Fitzcarraldo) care navigheză pe Amazon în condiţiile cele mai dificile cu scopul final de a construi în mijlocul junglei un teatru de operă. Fitzcarraldo se bucură de devotamentul inexplicabil al unui trib local cu ajutorul căruia va transporta ambarcaţiunea pe uscat dincolo de o colină pentru a regăsi un alt braţ la fluviului şi a continua călătoria. Este uimitor că băştinaşii nu îl abandonează nici atunci când unii dintre ei cad striviţi în cursul teribilei încercări, dar nu pentru că ar împărtăşi pasiunea lui Fitzcarraldo pentru Verdi, nu pentru că şi-ar fi dorit să-l asculte pe Caruso interpretându-l pe Ernani, ci pentru că o veche profeţie le anunţase sosirea acestui străin excentric şi pentru că transportarea vaporului dincolo de munte coincidea cu promisiunea lor de salvare. Două mituri, două fantasme, două soteriologii am spune (căci Fitzcarraldo este europeanul care crede în Artă) au conlucrat la succesul acesta neverosimil. Dar din clipa în care ”poveştile” au încetat să coincidă, oamenii s-au despărţit.

Ne aflăm astăzi în mijlocul unei crize europene trecătoare, sau ne găsim în punctul în care ”mitul” occidental al unificării europene şi cel răsăritean al regăsirii libertăţii şi capitalismului s-au dovedit a fi lucruri complet diferite?

Întrebarea nu e gratuită, căci de răspunsul la ea depinde ”tratamentul” crizei şi mai ales dacă perspectivele Estului sunt luate în serios. Eurodeputatul german Manfred Weber care vorbea în PE ca lider al grupului PPE părea să accepte, dubitativ, că şi esticii au îndreptăţirea lor şi că disputa europeană nu trebuie descrisă în termeni maniheişti. Dar nu în ultimul rând, Angela Merkel făcea la scurtă vreme după învestire o călătorie la Varşovia ca semn al deschiderii sau mai curând al refuzului de a exclude, aşa cum sugerau destui radicali. Prin urmare germanii par să admită că în dezbaterea europeană nu există un adevăr absolut. Vom vedea dacă ne înşelăm sau nu. La viitoarea reuniune a Consiliului European de la sfârşitul lunii iunie, Germania va trebui să vină la rândul ei cu propuneri mai precise pentru viitorul Europei.

În orice caz ungurii şi polonezii au adoptat deja postùri belicoase şi nu par deloc dispuşi să cedeze. În ziua în care Macron regreta extinderea către est, miniştrii de externe ai Ungariei şi Poloniei declarau că nu văd în fondurile de coeziune un act de caritate, căci ele ar fi compensate de profiturile enorme pe care le repatriază companiile occidentale (în cazul Ungariei 70 de eurocenţi pentru fiecare euro din fondurile atrase).

Dar această duritate pragmatică nu acoperă nici pe departe întreaga problemă. Românii cel puţin nici nu au făcut aceste calcule, măcar pentru faptul ca ar putea să le iasă în minus, ţinând seama de eşecul repetat în atragerea de fonduri europene. Problema de fond este a libertăţii. Estul si Vestul par a-şi reprezenta diferit orizonturile propriei libertăţi, ceea ce face ca problema europeană să semene mai puţin cu încheierea unui contract (tratate, acorduri, acquis comunitar etc.) şi mai mult cu întâlnirea a două ”mituri”, a două fantasme. Problema principală nu este că unii sau alţii nu respectă prevederile contractului iniţial, ci că, pe parcurs, au ieşit la iveală aspiraţiile lor divergente. Întrebarea majoră este dacă Estul şi Vestul pot merge pe mai departe laolaltă fără să-şi sacrifice propria idee despre libertate. Iar Germania, dacă nu exagerăm cumva nişte gesturi minore, ar putea, graţie relativismului pe care l-a schiţat deja, să joace un rol benefic.

Cât priveşte România, regretul oricărui observator al vieţii politice de aici este că ”lumea bună” este ”proeuropeană” din oficiu şi din ”datorie”, ceea ce, evident, în aritmetica europeană este egal cu zero. Şi nici nu e de mirare că acest ”zero” amabil şi eurofil nu se însumează nicăieri.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle