Houston, we have a problem!

Pentru UE, 2013 – va fi un an al deciziilor, vorba lui George Friedman. Va fi an al bătăliilor neterminate: pe tema bugetului 2014-2020; propunerile de a crea o Uniune Bancară şi problema bailout-urilor pentru Grecia, Spania şi Cipru; pregătirea candidaţilor familiilor politice europene pentru preşedinţia Comisiei în 2014. Vor fi alegeri în Italia şi Germania şi o probabilă schimbare de Prim-ministru/Guvern în Franţa.

Discursul lui Cameron de zilele trecute vulnerabilizează suplimentar UE. Toata lumea s-a concentrat pe tema referendumului din 2017. Adevăratul şoc este însă legat de cererea de renegociere a tratatelor europene. Este o bombă pusă la temelia construcţiei europene, care se adaugă la celelalte fracturi existente între Nord şi Sud, între vechii şi noii membri, între Zona Euro şi zona non-Euro. Prezentându-se drept campion al celor din zona non-Euro, Marea Britanie îşi continuă o politică consecventă: cea de a încuraja extinderea pieţei unice, dar opunându-se unei Europe federale sau supra-naţionale.

Tratatele europene nu au stipulat nici o clauză de ieşire din UE. O Europă fără Marea Britanie poate însemna o lovitură aproape mortală proiectului "Europa ca putere globală". Fără forţa militară şi financiară şi influenţa globală a Londrei, cu o Germanie încă în convalescenţă după dramele Războaielor Mondiale şi cu o economie europeană în stagnare pentru mulţi ani, declinul Europei se va accelera. De unde şi reacţia moderată a Cancelarului Merkel. Dacă referendumul anunţat are o puternică miză electorală internă în Marea Britanie, adevăratul referendum de urmărit este cel din Catalonia din 2014, urmat de cel din Scoţia şi, foarte posibil, de unul în Flandra/Valonia, conducând la un fenomen de segregare şi centrifugare extrem de periculos.

Dacă riscul de efect de domino este periculos pentru toate statele europene (şi pentru aliaţii americani), riscurile pentru România sunt şi mai pronunţate: politica, economia şi strategicul merg mână în mână. Cum declara John Kerry, noul Secretar de Stat american:" Foreign Policy is Economic Policy". Cu un MCV atârnând ca un bolovan de gâtul reputaţiei noastre, nu doar accesul la Schengen, ci şi cel la Zona Euro va fi barat PE CRITERII POLITICE pentru ţările cu economie ne-competitivă şi cu percepţie de corupţie sistemică. În alte cuvinte, chiar dacă România ar decide să meargă (deşi nicio discuţie serioasă nu a avut loc în plan intern) pe cartea germană sau/şi franceză, în absenţa înzdrăvenirii economiei şi a refacerii reputaţiei noastre, riscăm să rămânem, probabil, calul de bătaie ai celor care vor să arate că problemele fundamentale de democraţie funcţională sunt încă nerezolvate în Noua Europă. 

Pentru România, reducerea influenţei statelor ce nu fac parte din Zona Euro asupra deciziilor mari, clivajul tot mai pronunţat între statele CEE care sunt în Zona Euro sau în faza de pre-aderare (Estonia, Slovenia, Slovacia, respectiv Letonia şi Lituania) şi restul, ne scot din ce în ce mai mult în afara jocului. Spre deosebire de Polonia, care va continua să încerce să joace la "liga mare", în siajul Germaniei.

Din nefericire, decidenţii români nu au reuşit după 2004 să transmită importanţa unei agende europene pentru România. S-au folosit toţi de Bruxelles ca de o sperietoare, dar nu au construit o argumentaţie a unei căi europene cu implicaţii, dificultăţi şi priorităţi în decizia politică care să includă publicul larg. În consecinţă, gradul de înţelegere şi interes este foarte jos în media şi publicul larg. În România, Europa riscă să devină o non-temă. 

Cert este că deschiderea unor noi discuţii privind viitorul UE nu anunţă un cer prea senin pentru România. Atunci apar următoarele întrebări: 1. Avem noi o idee clară despre ce am vrea schimbat la Europa actuală? Avem nişte interese clar definite? 2. Suntem capabili să le susţinem? Dacă se deschide această Cutie a Pandorei, firavi cum suntem, s-ar putea să fim iarăşi victima de serviciu. Vorba celebrului citat al celor de pe Apollo 13: “Houston, we have a problem!”