Imigraţia reinventează extinderea

Atunci când, în 2014, Jean-Claude Juncker se afla în campanie pentru şefia Comisiei Europene, el redacta, pe lângă un text despre „priorităţi”, în general, economice, un document separat despre imigraţie, mai precis, un plan în cinci paşi pentru a rezolva delicata problemă.

Apărea acolo, între altele, ideea că, pentru a diminua fluxurile de imigranţi, e nevoie de o cooperare cu ţările terţe, în special, zicea fostul premier luxemburghez, cu statele din Africa de Nord. Cel care avea să devină preşedintele CE mai spunea că Biroul European de Sprijin pentru Azil ar trebui să identifice „zonele cu probleme înainte ca acestea să devină supraîncărcate”.

Pe de altă parte, într-un al treilea document, consacrat politicii externe, în cele câteva rânduri despre lărgirea Uniunii, Juncker afirma răspicat că ar fi bine ca pentru Balcanii de Vest să se păstreze o „perspectivă europeană”, dar că „în următorii cinci ani nu va avea loc nici o extindere”. Ultima frază era despre cel mai vechi candidat la aderare: 

„În ceea ce priveşte Turcia, ţara este în mod clar departe de aderarea la UE. Un guvern care blochează twitter nu este cu siguranţă pregătit pentru aderare”.

Cum stau lucrurile, la doi ani după campania electorală pentru europene? Principalul flux de imigranţi nu a venit din Africa de Nord, iar cooperarea cu ţările din această regiune e la fel de fragilă ca şi în 2014, din motive dintre cele mai diverse: războiul civil din Libia nu s-a încheiat, Tunisia a fost destabilizată de atacuri teroriste, Marocul are relaţii tensionate cu UE din pricina Saharei occidentale, Algeria e stabilă, dar blocată de complicate jocuri de putere.

Biroul pentru Azil care trebuia să vadă ce ţări vor fi „supraîncărcate” nu a identificat la timp riscurile. Între ele, unul legat de Balcanii de Vest. Dezamăgiţi de amânarea unei integrări sinonime cu modernizarea, cetăţenii din regiunea cu pricina au pornit spre ţările din Uniune. La începutul lui 2015, Ungaria se simţea deja invadată de kosovari, albanezi, macedoneni etc., care spuneau că vor să ajungă în Germania. Ruta balcanică prindea contur. Nu doar pentru săracii din regiune, care ziceau că e imposibil să supravieţuieşti în comunităţi în care şomajul atinge, în unele cazuri, 70 la sută. Au prins de veste că, deşi nu intră curând în Europa, ţările balcanice sunt pregătite să asigure tranzitul spre UE şi alţii: e vorba de sirieni, irakieni, afgani sau, pe scurt, ca să cităm o expresie folosită de Jean-Claude Juncker în 2014, de toţi cei loviţi de „disconfort şi durere”. Au fost peste un milion anul trecut.

Pentru ca ei să ajungă în Balcanii de Vest, a mai fost nevoie de ceva, iar ceea ce actualul preşedinte al Comisiei nu a prevăzut în 2014 e că unul dintre competitorii săi din cursa pentru şefia CE, un anume Alexis Ţipras, va deveni, în câteva luni, premier în Grecia. Adică într-o ţară care era gata-gata să distrugă euro. Dar dacă moneda comună a fost salvată, Ţipras s-a dovedit incapabil să asigure frontiera externă a UE. Pentru a descrie ce venea din Turcia vecină s-a recurs, încet-încet, la termenul „val”.

Supraîncărcată deja cu refugiaţii sirieni, ţara lui Recep Erdogan a început să primească şi africani, proveniţi din zone dintre cele mai diverse, în căutarea unei destinaţii care nu e, de fapt, Europa, ci Germania. Aşa s-a ajuns la schimbarea politicii Berlinului faţă de Ankara. Acum un an, dosarele extinderii erau blocate, iar ajutorul pe care turcii îl cereau pentru refugiaţi era ignorat. În noiembrie, după ce Berlinul a constatat că apelul la solidaritate adresat celorlalte state-membre în gestionarea politicii „uşilor deschise” pentru imigranţi nu se poate concretiza prea uşor, Turcia a devenit partenerul indispensabil. Aşa s-a ajuns la promisiunea unui ajutor de 3 miliarde, contra opririi fluxului de imigranţi. Era perioada în care se credea că venirea iernii va cenzura curajul traversării. Meteorologia nu a contat: disperarea a fost mai puternică decât ploaia şi ninsorile.

Zilele trecute, a fost încheiat un al doilea acord cu Turcia: un proiect prezentat de Angela Merkel şi Ahmet Davutoğlu a fost acceptat de ceilalţi membri ai Consiliului European. E vorba, în principal, despre o procedură care a fost numită „1 contra 1”: dacă un refugiat sirian ajunge ilegal în Grecia, el e întors în Turcia, iar aceasta trimite un alt sirian într-o ţară a Uniunii, alta decât Grecia. Supoziţia pe care se bazează acordul e că numărul imigranţilor ilegali va scădea drastic, întrucât nimeni nu va mai fi dispus să plătească traficanţilor, ştiind că ar putea primi undă verde gratuit. În prima săptămână de aplicare a acordului, numărul refugiaţilor ajunşi zilnic în insulele greceşti a scăzut de la circa 2000 la 78. Nu e, însă, sigur că lucrurile vor rămâne aşa.

Ca premiu pentru că a acceptat „1 contra 1”, Ankara a primit două promisiuni: una priveşte accelerarea liberalizării vizelor, iar cealaltă că va deschide capitolul 33 de negociere cu Uniunea, până la 1 iulie a.c. În decembrie anul trecut, fusese deschis şi capitolul 17. Avem de-a face cu o evoluţie mai mult decât surprinzătoare, fiindcă, ani de-a rândul, Turciei i s-a refuzat continuarea negocierilor. La modul general, extinderea este, în ultimii doi ani, în pană. Singurele progrese sunt deschiderea a zece capitole de negociere cu Muntenegru, care a păstrat astfel ritmul din perioada 2012-2014. În rest, de la învestirea Comisiei Juncker, progresele au fost limitate: Serbia a dobândit statutul de candidat, dar n-a putut deschide decât două capitole de negociere; de curând, Bosnia şi Herţegovina a depus aplicaţia pentru a deveni ţară candidată, dar va aştepta probabil mult şi bine până va primi un răspuns.

Mai trebuie adăugat ceva, pentru ca tabloul comparativ 2014-2016 să fie complet: dacă la Atena guvernul a ajuns pe mâna unui extremist de stânga, la Ankara guvernul a rămas sub autoritatea unui partid, AKP, afiliat la federaţia partidelor conservatoare, dominată în Europa de către David Cameron şi Jaroslaw Kaczyński. Iar ameninţările la adresa libertăţii de expresie nu mai constau acum doar în blocarea twitter, ci în trimiterea unor jurnalişti critici în închisoare sau chiar confiscarea unor gazete. Imigraţia reinventează extinderea UE, dar în condiţii politice mult mai proaste decât puteam să ne imaginăm în urmă cu câteva luni.