Jumătăţi de adevăr

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Theresa May a adoptat ceea ce se cheamă o poziţie de mijloc în privinţa atentatului de la Londra
Theresa May a adoptat ceea ce se cheamă o poziţie de mijloc în privinţa atentatului de la Londra

Trăim într-o lume complexă, pe care laşitatea, neştiinţa şi lipsa de rigoare intelectuală o prefac într-una a jumătăţilor de adevăr. Prefăcute cu cinism în minciuni sadea, ele ne sapă la temelie democraţiile.

Ce fel de atentat a avut loc la Londra? Unul islamic? Islamist? Extremist? Ori e mai bine să-l calificăm, generic, drept „crimă”, ca şi cum ar fi fost săvârşită pur şi simplu de un nebun apucat de amoc? Şefa guvernului britanic, Theresa May, a adoptat ceea ce se cheamă o poziţie de mijloc. Atentatul de pe podul Westminster şi asupra parlamentului din Londra n-ar trebui numit ”islamic”. Ar fi bine, a precizat ea, să fie calificat drept „islamist”.

Poziţia de mijloc e preferata multor perplecşi, care în chestiuni foarte litigioase consideră că s-ar extrage din încurcătură cu maximă înţelepciune dacă adoptă tactica de-a da un pic dreptate tuturor. Ceea ce nu înseamnă că orice poziţie centristă ar fi greşită. Dar în anumite chestiuni nu se poate da dreptate tuturor decât dacă se anulează judecata corectă şi se admite complicitatea morală sau politică la crime imprescriptibile. Nu poţi fi de acord cu un asasin în serie, sau în masă, doar pentru că e probabil ca omul să fi avut o copilărie infectă.

Agitprop rusesc

A critica democraţia de pe poziţii democratice e în regulă. Căci altfel nu se ameliorează şi nu se va putea salva de feluriţii ei duşmani. În fapt, n-ar fi ea însăşi. Cu totul altceva e a vitupera în contra ei cum face propaganda rusă. Cea din urmă a militarizat şi perfecţionat dezinformarea, captând şi cele mai gregare filoane ale popoarelor-ţintă, în cap cu instinctele lor identitare, naţionaliste şi religioase, spre a le transforma în arsenal antioccidental, numai bun să ajute la distrugerea statelor de drept şi a alianţelor lor. Ceea ce îmi pare a fi un act de război. Unul, care include transformarea „străinului”, a „celuilalt”, a minoritarului (evreu, ungur, rom, refugiat, homosexual) în ţap ispăşitor, după cum relevă Corina Rebegea, într-o excelentă analiză, apărută în „Foreign Policy Research Institute”.

În alte vremuri nimeni nu s-ar fi ferit să califice un asemenea act drept ceea este, în speţă unul fascist. Întrucât există şi ceea ce se numeşte fascism clerical, situaţia nu se schimbă doar pentru că demersul ideologic al antidemocraţilor de la Moscova şi al prietenilor lor de la vest de Rusia include şi recursul la concepte creştine, precum de pildă cel al familiei tradiţionale. Mobilizarea maselor în favoarea ei când această familie nu este, realiter, ameninţată direct, în schimb democraţia e în mare şi imediat pericol, ţine, vădit, de o cinică manipulare totalitară.

Rolul totalitar al minciunii

Cum se explică faptul că, prea adesea, manipulările „ţin”? Jacob Levy, profesor la universitatea canadiană McGill, amintea recent de Orwell, Vaclav Havel, Hannah Arendt. Potrivit „Originilor totalitarismului”, carte semnată de cea din urmă, într-o „lume incomprehensibilă, aflată în veşnică schimbare, masele ating un punct de la care încep să creadă totul şi nimic, cred că totul e posibil şi nimic adevărat... Liderii totalitari pleacă de la prezumţia psihologic corectă că, în asemenea condiţii, îi poţi face pe oameni să creadă orice”.

Minciuna fie şi făţişă, oricât de cinică, devine astfel acceptabilă, între altele, ca prezumtivă „tactică” utilă în lupta contra duşmanului ideologic. Iar „substituirea adevărului faptic prin minciună repetată la nesfârşit nu înseamnă că ultima va fi acceptată ca şi cum ar fi adevăr”, ci doar că ni se torpilează capacitatea de a distinge între fals şi corect, între bine şi rău, între ficţiune şi realitate, precum şi de a rezista liderului totalitar. În lumea lui, poezia e întotdeauna subversivă, cât timp e autentică. Fiindcă exprimă adevărul. 

Or, noi trăim într-o lume prozaică. Una complexă, pe care laşitatea, neştiinţa şi lipsa de rigoare intelectuală o prefac într-una a jumătăţilor de adevăr. Transformate, cinic, în minciuni sadea, ele ne sapă la temelie democraţiile. Altfel spus, societatea liberală, preţuind gândirea critică, are nevoie, ca de aer, de adevăr. Or, în răspăr faţă de nevoia democraţiilor, lumea globalizată, tot mai complexă, face tot mai lesnicioasă răspîndirea de minciuni.

Iată de ce e extrem de pernicioasă stăruinţa elitelor apusene de a edulcora diverse adevăruri crunte. De a nu lua, de pildă, la cunoştinţă întreaga amploare a agresiunilor îndreptate împotriva democraţiilor. Inclusiv a celei propagandistice declanşate asupra ţărilor UE şi NATO din interiorul fostei URSS, imperiu condus azi de un kaghebist cu pronunţate preferinţe staliniste şi relaţii strânse cu Biserica şi cu ideologi ortodoxişti, fascişti şi bolşevici.

La fel, aceste elite se codesc să confrunte frontal substratul religios-ideologic al monstrului terorist atacând, nu întâmplător, palatul Westminster, în speţă parlamentul londonez, instituţia originară şi simbolică a democraţiei moderne. Dacă ar face-o, n-ar putea contesta în mod serios nici legătura dintre islam şi islamism, nici corelaţia dintre islamul politic numit islamism şi terorismul ca flagel contemporan.

Islam, islamism, fascism şi terorism de sorginte religioasă

Înseamnă toate acestea că Theresa May s-ar înşela? Defel. Ci doar că şefa guvernului britanic insistă, tactic util şi recomandabil nu doar politic ci şi etic, asupra unei gândiri diferenţiate şi a unui limbaj adecvat. Căci n-ar fi în regulă ca musulmanii să fie învinuiţi in corpore pentru terorismul inspirat de reţele şi grupări islamiste gen ISIS, care şi-au pervertit complet religia de baştină, transformând credinţa în ideologie.

Nu mai puţin alăturea cu drumul ar fi să se ignore însă religia islamică în numele căreia atentatorii îşi comit crimele, doar pentru că alte acte de teroare, săvârşite de pildă de inşi ca Anders Breivig, nu pot fi atribuite creştinismului. Există, între alte diferenţe majore între popoarele creştine şi cele islamice, una pe care prea mulţi o ignoră vinovat. A scos-o în evidenţă Bernard Lewis, nestorul islamologiei contemporane, care arăta că oamenii din naţiunile mohamedane se consideră mai degrabă musulmani decât resortisanţii unui stat sau parte a unei naţiuni.

Ne confruntăm, altfel spus, cu un terorism de sorginte islamică. Ceea ce nu înseamnă că n-ar fi existat şi totalitarism sau terorism de sorginte creştină. De pildă cel legionar, nu mai puţin fascist decât islamofascismul propovăduit de al Quaida, ISIS şi compania.

În fine, a afirma, corect, că nu există o apărare antiteroristă furnizând o „securitate de 100%” nu înseamnă să acceptăm eroarea, potrivit căreia democraţiile n-ar putea întreprinde nimic împotriva unor atentate precum cel londonez. Căci se ştie că, pentru ceea ce nemţii numesc „Gefährder", în speţă terorişti latenţi, notorii în poliţii şi caziere, există între alte instrumente şi ceea se cheamă „detenţie administrativă”.

În fine, e falsă - ori, mai precis, doar pe jumătate adevărată - şi mult invocata opoziţie dintre libertate şi securitate. Când vom insista să judecăm riguros şi să acceptăm până la capăt să ne confruntăm onest cu adevăruri oricât de incomode, ne vom întări moral şi vom întreprinde un pas decisiv spre o lume nu doar mai sigură, ci şi net mai liberă. 

Petre Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite