Nevoia restartării Uniunii Europene, faţă cu provocările Estului european

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Evoluţiile de la nivel european şi confruntarea cu realitatea abundenţei de crize reclamă o resetare a leadershipului european, mergând până la reforma Comisiei Europene prin remaniere sau demisia acesteia.

În acelaşi timp, evoluţiile din Estul Europei devin din nou îngrijorătoare, la Kiev sau Chişinău semnalele fiind cel puţin preocupante pentru reluarea confruntărilor în fostele conflicte îngheţate care s-au încălzit şi pentru orientarea europeană a guvernului de la Chişinău.

Revoluţia reţelelor sociale în calitatea democraţiei a lăsat Europa fără lideriî

Reţelele sociale au fost o decoperire rezultat al accesului rapid şi cvasi-universal la tehnologia Internet şi al inventivităţii umane, cu un efect major asupra dezvoltărilor sociale, a coagulării poziţiilor şi persoanelor din spaţii diferite, care altfel nu s-ar fi întâlnit sau nu s-ar fi cunoscut niciodată. Impactul acestei descoperiri nu s-a înregistrat numai în domeniul revoluţiilor populare ale Primăverii arabe, prin utilizarea forţei mobilizatoare şi a rapidităţii acestor convocări, nu numai în formulele de radicalizare, convertire şi coagulare a reţelelor teroriste, care au avut formule noi de coordonare şi comunicare, ci a avut un impact major în Occident, în sânul societăţilor noastre, prin rafinarea, sofisticarea şi fracţionarea electoratelor.

Reţelele sociale au făcut să se poată coagula rapid grupuri de persoane cu aceleaşi probleme, de ce mai multe ori probleme specifice, tehnice, extrem de dificil de rezolvat, reclamând studiu, analiză sofisticată, alegere complicată, cu costuri pentru orice decident. Dar aceste grupuri, de obicei bine pregătite, aşteaptă rezultate concrete la probleme concrete, de unde dificultatea unui lider politic sau decident de a adresa multitudinea de asemenea grupuri şi nenumăratele probleme particulare şi extrem de presante pentru aceste grupuri. De aici şi lipsa capacităţii de a satisface sau a aduce la vot grupuri cu aşteptări de asemenea natură. Aici nu funcţionează mesajele de masă, radicale sau absolute, care rup societăţi şi aduc majorităţile, ci aici e nevoie de un mesaj foarte rafinat, ţintit, clar şi mai ales nuanţat, iar acest lucru trebuie repetat pentru nenumăratele grupuri de această factură, nu numai pentru unul singur. Mult mai dificil decât cele 3-5-7 teme mari care constituiau campaniile marilor partide de masă.

Ca răspuns la aceste evoluţii, clasa politică europeană s-a dovedit neputincioasă. Mare parte din partidele clasice au preferat continuitatea mesajelor europene, corecte politic şi în siajul proiectelor de acum 25 de ani, ale construcţiei europene unitare. Principii, valori clare, dar abordări tot mai puţin flexibile şi tot mai neadecvate problematicii actuale, de unde şi îngustarea electoratului care susţine aceste opţiuni. Apoi, alţii au îmbrăcat haina populismului, a guvernării cu ochii la mass-media şi la sondajele de opinie, cu mesaje ce adresează fricile şi instinctele primare gregare ale unei populaţii mai puţin instruite.

Xenofobia, islamofobia, naţionalismele, populismele de toate felurile, ba chiar şi antisemitismul se regăsesc în mesajele simple şi uşor de promovat, uşor de înţeles de către consumatorii mediei de mainstream fără pregătire superioară, fără spirit critic şi fără prea mult timp de nuanţe.

Primele două categorii se înscriu tot mai mult în capitolul „followship”, cei care urmează vrerea majorităţii cetăţenilor, nu propun idei, nu sunt liderii. De aici începe greutatea: să formulezi naraţiuni şi să descrii realităţi, să ai viziune şi să arăţi cum evoluează şi care-i perspectiva lumii, să propui teme pentru agenda reală a populaţiei, dar şi să descoperi problemele aruncate sub preş şi nesoluţionate până acum, băgate în comisii şi formule de consultare formale şi pendinte şi astăzi, gata să arunce în aer societatea la orice punct sunt accesate – vezi cazul neintegrării resortisanţilor de generaţia a doua şi a treia a celor veniţi din colonii, enclavizarea şi radicalizarea în zone inaccesibile autorităţii. În plus leadershipul trebuie să elimine temele parazit, pseudotemele lansate deseori de media, altfel marginale, superficiale sau irelevante, dar clamând timp, impact şi audienţă.

Ce schimbări şi oportunităţi avem pentru a obţine leadershipul pe care-l căutăm cu lumânarea? Nu stiu astăzi, dar cred că o caracteristică a foremelor noi ar fi inconsistenţa. Putem constata o greutate tot mai mare a aglutinării, coeziunii şi adunării sub acelaşi standard a personalităţilor şi ideilor, din contra, remarcăm la acest nivel al noilor constructe individualismul izolaţionist şi rătăcirea prin diverse turnuri de fildeş. Pe de altă parte, nici vechile partide clasice nu au arătat apetenţă pentru noi oameni, noi lideri, noi resurse şi noi idei, ci mai degrabă încremenirea în proiect, pe baza luptei cu cei asemenea pentru acelaşi electorat care se restrânge. Astfel, putem constata că avem deja o societate fără lideri. Din păcate următorul pas ar putea fi o societate fără stat.

image

Soluţii de avarie: remaniere sau demisia Comisiei Juncker

Europa se află în pragul unei furtuni perfecte, după ultimele evoluţii şi ameninţări de securitate prezente în chiar inima sa, în statele fondatoare ale Comunităţilor Europene. Criza datoriilor suverane, Grexitul şi bail-out-ul Greciei (subiect încă neîncheiat definitv), creşterea economică infimă şi stagnarea, perspectiva unei noi crize economice date de preţul petrolului şi încetinirea Chinei, deflaţia, peste care au venit radicalizarea electoratului şi creşterea partidelor antisistem, naţionaliste, xenofobe, populiste, islamofobe, valurile de imigranţi, războaiele de falie din vecinătate, ameninţarea Rusiei la adresa coeziunii europene şi euroatlantice şi la adresa securităţii statelor europene de jur împrejur, terorismul extern din Regiunea Orientului Mijlociu şi Africii de Nord, terorismul intern şi inamicul din cetate, toate ameninţă coeziunea şi stabilitatea Europei.

La Bruxelles, printre bombe şi ameninţări teroriste am văzut tot mai mult o migrare a deciziei şi responsabilităţii comunitare spre interguvernamentalism, deci o preeminenţă a individualismului naţional şi regional tradus în provocarea Brexitului, a ieşirii Marii Britanii din UE, dar şi a separatismelor individualisto-egoiste ale Cataluniei sau Padaniei, pe lângă cele de altă natură, vezi separatismul proeuropean al Scoţiei, care poate reveni. Mai mult, leadershipul de la Bruxelles pare tot mai depăşit şi expresia cea mai vizibilă a fost cea a responsabilului pentru politică externă, securitate şi apărare, doamna Mogherini, izbucnind în plâns, cuprinsă de emoţie, lângă ministrul de Externe iordanian. Tot respectul şi deferenţa faţă de o doamnă, care e posibil să fi avut şi pierderi personale în atacul de la Bruxelles, dar efectul şi impactul gestului e unul care nu dă deloc încredere că afacerile europene pe acest domeniu sunt pe mâini bune şi calificate.

În plus, vechea dezbatere a raportului de putere între statele naţionale şi Bruxelles a izbucnit şi mai puternic. Avem tot mai des pusă sub semnul întrebării legitimitatea democratică şi „puterea celor nealeşi“, cu referire la membrii Comisiei Europene şi ai puterii europene, cărora li se contrapune puterea legitimă şi votată la nivel naţional, a unor guverne tot mai presate de partidele naţionaliste şi anti-sistem de peste tot, care reclamă lipsa de instrumente, preluarea acestora la nivel supranaţional, la Bruxelles şi la nivelul corporaţiilor transnaţionale. Un discurs care a început să prindă din ce în ce mai mult.

Cineva spunea că la vremuri excepţionale trebuie măsuri excepţionale. Istoria UE a înregistrat un fel de moţiune la adresa Comisiei Prodi, pe teme de corupţie. De această dată, lipsa de credibilitate şi chestionarea tot mai des a legitimităţii şi profesionalismului Comisiei, a capacităţii sale de a soluţiona marile probleme europene reale, ar putea reclama răspunsuri excepţionale. Şi asta s-ar traduce printr-o nevoie de împrospătare a leadershipului European, care să catalizeze din nou încrederea naţiunilor şi a cetăţenilor europeni, deci o remaniere sau o demisie a Comisiei Juncker.

Şi când vorbim de remaniere şi preşedintele Comisiei ar trebui să facă locul unui lider european mai tânăr şi mai puternic politic, cu capacitate de a genera proiecte şi de a conduce credibil politicile europene în noile condiţii.

Ştiu că nu e simplu ca un asemenea pas să fie făcut. Ştim cât a însemnat, în timp, şi forţă de negociere crearea Comisiei Juncker, şi deci cât timp ar reclama un asemenea interimat până la numirea unei noi Comisii, la mijloc de mandat. Totuşi trebuie ca realitatea să guverneze acţiunea politică, iar realitatea este că executivul european are nevoie de o resetare substanţială, de o nouă relansare şi vot de încredere pentru a putea, la rândul său, să genereze încredere reînnoită în proiectul european şi, de ce nu, speranţă. La nivel naţional asemenea gesturi sunt naturale şi obligatorii, dacă situaţia era cea curentă la nivelul UE. Astăzi Comisia însăşi are nevoie de un asemenea pas.

image

Petro Poroşenko aruncă bomba: Rusia pune arma atomică în Crimeea

La summitul Securităţii Nucleare de la Washington DC, Preşedintele ucrainean Petro Poroşenko a făcut o declaraţie-bombă pentru întreaga Europă: Rusia intenţionează să amplaseze arma nucleară în Crimeea! Poate un asemenea anunţ şoc făcut de un Preşedinte de la tribuna unei reuniuni internaţionale ar fi fost calificat drept declaraţie în seria de reacţii generate de anexarea Crimeei de către Federaţia Rusă şi agresiunea militară din Estul Ucrainei dacă preşedintele rus Vladimir Putin nu lipsea (apropo de cei care clamează târguri şi mari înţelegeri, ba chiar apropiere ruso-americană) iar purtătorul său de cuvânt, Dmitri Peskov, nu reacţiona la această declaraţie susţinând că e treaba Rusiei ce face în Crimeea, parte a teritoriului său.

Nu are sens să mai spunem că Crimeea este la doar circa 250 mile marine de litoralul românesc. Deja militarizarea peninsulei a creat o adevărată zonă de interdicţie de acces aerian şi capacitatea de a atinge orice ţintă intră prin strâmtori în Marea Neagră. Preşedintele Barack Obama a acuzat Rusia, cu aceeaşi ocazie, de încălcarea Tratatului INF a rachetelor cu rază medie în Europa, fapt ce s-a adăugat avertismentelor de această natură şi a dat credibilitate suplimentară afirmaţiei preşedintelui ucrainean.

Ucraina a cedat tot armamentul său nuclear Rusiei în 1994, odată cu intrarea sa în Tratatul de Neproliferare Nucleară, semnând celebrul Tratat de la Budapesta, prin care SUA, Rusia şi Marea Britanie îi garantau integritatea teritorială, independenţa şi suveranitatea. Acordul a fost susţinut de China şi Franţa, ceilalţi doi membri ai Consiliului de Securitate al ONU, însă la încălcarea acestui Tratat prin anexarea Crimeei, în urma operaţiunii speciale a armatei ruse prin intermediul „omuleţilor verzi”, acordul nu a mai oferit nicio garanţie pe baza interpretării că a fost încălcat de unul dintre semnatari, iar garanţia era acordată împreună, în solidar.

Au părăsit toate armele nucleare Ucraina? Răspunsul oficial este că DA, iar până la această oră nu există niciun capăt de probă care ar putea să arate contrariul, chiar dacă trupele ruse au rămas în Crimeea, la Sevastopol, şi în alte puncte militare din peninsulă în tot acest timp. Se putea aduce încărcătură nucleară în peninsulă? În orice caz, nu se poate respinge această eventualitate, pentru că nu există un sistem de depistare a focoaselor nucleare în containere închise şi aduse cu navele de armata rusă în peninsulă. Are Petro Poroşenko probe pentru această militarizare? Nu ştim, dar e greu de crezut că o asemenea afirmaţie ar fi putut să fie făcută de un preşedinte fără date certe, pe de altă parte, la presiunea diplomatică pe care o întrevedem asupra Ucrainei, care va primi întrebări de clarificare din toate capitalele, teamă mi-e că răspunsul va fi ambiguu şi neconvingător, pentru că alternativa ar fi punerea probelor pe masă.

În Crimeea există un oraş militar închis din perioada sovietică, Balaclava, acolo unde nu au acces decât rezidenţii, angajaţi ai armatei, după informaţiile noastre din zona militară ucraineană. Lângă această localitate se află un obiectiv militar secret din perioada sovietică, o peşteră că acces numai de pe apă, acolo unde exista un „siloz” de găzduire a armelor nucleare. De la independenţa Ucrainei, aici a fost o bază rusească în care au lucrat doar militari ruşi, fără nicio supraveghere a autorităţilor ucrainene.

Pe de altă parte, chiar admiţând prezenţa aici a unor categorii de rachete, care pot fi şi purtătoare de focoase nucleare, e greu de stabilit un verdict cert. Acestea ar putea fi transportate spre regiune oricând, printr-unul dintre numeroasele transporturi navale. Însă, un asemenea transport, dacă ar conţine focoase nucleare, ar fi imposibil de detectat din satelit sau fără senzori plasaţi în apropierea sa, pentru a percepe amprenta radioactivă. Deci putem să spunem că afirmaţia preşedintelui Poroşenko, dacă nu există date exacte şi sigure ale SBU, serviciul de informaţii ucrainene, sau GUR, serviciul de informaţii militare, e o pură speculaţie şi o declaraţie de natură politică, dar deloc neverosibilă. Însă o asemenea informaţie nu poate să ajungă niciodată în spaţiul public ca o certitudine

Mercenarii ruşi şi trupele speciale Spetsnaz câştigă războiul din Siria pentru Bashar al Assad

Preşedintele rus Vladimir Putin a anunţat oficial că nu există trupe terestre în Siria şi, de altfel, nu există niciun acord al Dumei de Stat, camera inferioară a Parlamentul rus, pentru utilizarea de trupe terestre în misiuni în Siria. Autorizarea conţine doar trupe aeriene şi personalul curent de la Tartus şi Latakia, de la noile baze construite în Estul Mediteranei, Vestul Siriei, care alcătuiesc o zonă de interdicţie aeriană şi navală sub control rus.

Iată însă că au apărut ştiri şi recunoaşteri formale privind prezenţa pe teren a trupelor speciale Spetsnaz, ale căror obiective ar fi marcarea ţintelor în Siria. Onorarea celor ucişi în război a dus, de fapt, la recunoaşterea prezenţei acestor categorii de trupe în Siria. Spetsnaz-ul şi mercenarii ruşi sunt cei care astăzi câştigă războiul pentru Bashar al Assad.

Oficial, Rusia nu poate avea mercenari. Însă vechii afgani, luptătorii săi din războiul din Afganistan, împreună cu tradiţionalele grupări căzăceşti – o altă particularitate de trupe paramilitare a Rusiei – au fost sursa majoră de recrutare a „voluntarilor” care luptă în Donetsk şi Lugansk, alături de soldaţi din trupele regulate ale Armatei ruse care semnează concedii sau demisii înainte de a fi trimişi în regiune, împotriva trupelor ucrainene. Mai nou, mercenarii au ajuns o resursă de trupe curentă în Rusia.

Deşi, interzişi legal în Rusia, luptătorii companiei militare private Wagner, înregistrată în Argentina, se antrenează şi luptă în teatrele de operaţiuni. Această abordare permite Rusiei negarea operaţiunilor militare externe. Preşedintele Vladimir Putin a trimis mercenari în luptă în Siria şi i-a decorat pentru bravură formal, ba mai mult, a răscumpărat şi aparţinătorii celor care au murit în conflict. Datele apar în investigaţiile publicaţiilor ruse, preluate de presa occidentală.

Wagner are încadraţi circa 1.000 de mercenari care se antrenează în satul rus Molkino, acolo unde este tabăra de antrenament al celei de a 10-a brigăzi a forţelor speciale de intelligence militar GRU. Ministrul rus al Apărării a anunţat moartea a şase militari în Siria. Însă pe lângă cei 6 Spetsnaz, sursele din Wagner – înregistrate de publicaţia rusă Fontanka – susţin că există câteva zeci de morţi în unitatea lor numai anul acesta. Cum unitatea formal nu există, nici victimele nu sunt anunţate public. De altfel, participanţii au decoraţii şi alte simboluri şi onoruri postume pentru cei ucişi au fost trimise la familii, cu semnătura preşedintelui Putin, distribuite de către un general al trupelor de intelligence militar.

Publicaţia rusă a difuzat fotografii ale acestor medalii şi ordine cu semnătura lui Putin. La fel şi documentele oferite familiilor celor decedaţi. Alţii au fost victime în 2014-2015 în Ucraina de Est, pe acelaşi siaj al posibilităţii de negare formală a implicării trupelor ruse în Donbas. Un asemenea mercenar, Maksim Kolganov, apare fotografiat şi la Lugansk, în Ucraina, şi la Latakia, în Siria, el fiind ucis la 3 februarie în Siria şi primind medalia postumă „pentru bravură” din partea Kremlinului.

Mai mulţi soldaţi ai companiei Wagner au luptat şi au murit la Debaltseve, localitate strategică ucraineană din Donbas, după primul acord de la Minsk. Acea bătălie a implicat şi câteva sute de militari ruşi ai armatei regulate şi a implicat cel mai puternic bombardament al vremurilor moderne, în ianuarie şi februarie 2015. De altfel, Preşedintele Putin a vorbit încă din 2012 despre asemenea companii de mercenari şi cum pot fi ele utilizate în luptă pentru a putea nega implicarea statului rus, şi a cerut legalizarea acestor companii ca „instrument de implementare a intereselor naţionale fără participarea sau implicarea directă a statului“. Astăzi trupele Spetsnaz şi mercenarii ruşi câştigă războiul din Siria pentru Bashar al Assad, alături de trupele allawite, de Pasadaranii iranieni, de luptătorii Hezbollahului libanez pro-iranian şi de alte categorii de miliţii şiite.

moldova rusia

Politica PDM. Gafe, incoerente şi legitimarea separatiştilor drept apărători ai statalităţii Republicii Moldova

Faptul că PDM a ales să voteze din nou, alături de PCRM şi PSDM, o Declaraţie cu valoare politică privind suveranitatea, independenţa integritatea teritorială şi neutralitatea am evaluat-o săptămâna trecută. Consider că a fost o gafă fundamentală, chiar dacă ea ascunde pertractări şi acorduri subterane care ar cimenta, de exemplu, o relaţie cu Igor Dodon, virtual Preşedinte al Republicii Moldova la actualele candidaturi, un lucru reînviat şi de semnarea acordului de preluare a curentului electric de la Cuciurgan, o altă schemă pusă la punct în perioada comunistului Voronin şi având ca principali beneficiari pe participanţii la această înţelegere. Interesant este cum totuşi PDM a căzut în spaţiul acesta al incoerenţei politice şi dacă e rezultatul propriilor alegeri greşite sau şi consilierii şi strategii străini au ajutat la o asemenea soluţie.

Ca să ne lămurim: nu mă interesează nicicând activitatea politică a unui partid din Republica Moldova şi nu ar constitui niciodată subiect de analiză publică. Cum nu sunt angajat ca strateg nici al PDM, nici altcuiva, asemenea gesturi nu merită analizate decât dacă au un impact major la nivel strategic. Din păcate, gestul PDM asta face: rupe coaliţia care susţine Guvernul, a doua oară (şi prima în timpul Guvernului Filip), votează cu stânga în mod conjunctural şi oportunist, dar într-o afacere de stat cu profunde repercusiuni internaţionale.

Tocmai de aceea merită analiza, ba mai mult, e obligatorie oricui vrea să vadă coerenţa orientării politice a Republicii Moldova, pentru că transmite mesaje cu simbolistică puternică şi impact major.

Ce ne spune noua alianţă de conjunctură? Că PDM e gata oricând să schimbe căruţa, majoritatea, oritentarea politică, în funcţie de interese mercantile şi discutabile. Efectul? Azi PDM trebuie să clarifice foarte rapid ce vrea să facă: rămâne în cursul european, face reforme, îşi consolidează orientarea europeană şi euroatlantică sau pleacă din nou în Eurasia în trena Rusiei? Tocmai argumentul său major al pericolului rus mai important decât pericolului oligarhului ce capturează statul a căzut prin votul acestei Declaraţii.

Efectele însă sunt mult mai mari şi profunde, cu reverberaţii catastrofice pentru Republica Moldova. Declaraţia în sine marchează o reacţie faţă de proprii concetăţeni ce-şi doresc unirea cu România (maximum 23% din populaţie, insuficient pentru decizii, dar un procent ce reclamă respectarea proprii opţiuni), cărora Declaraţia ameninţă să le interzică afirmarea sau manifestarea opţiunii, cu pretenţii de apărare a statalităţii. Apoi marchează acelaşi tip de excepţionalism împotriva celor ce contestă neutralitatea (apropo, contestată legal şi la Curtea Constituţională) şi-şi doresc aderarea la NATO (tot un procent cu două cifre, deci imposibil de ignorat în societate). Cele două mesaje descalifică o parte importantă de electorat pe care o Declaraţie Politică de această factură şi în această componenţă îl desconsideră şi chiar îl sancţionează.

În fine, referirea la „popor multisecular moldovenesc” este poate cea mai importantă, respectiv revenirea la teoria moldovenismului de factură sovietică care presupune, în siajul RASS Moldoveneşti din 1924, al lui Artiom Lazarev în 1975 şi al Congresului Casa Noastră Republica Moldova, din 1994, că există două popoare diferite, român şi moldovenesc, ba chiar etnic diferite (moldovenii ar fi slavi după moldovenismul etnicist), şi Republica Moldova ar fi urmaşa principatului Moldova (a cărui teritoriu se află majoritar în România, ca şi populaţia majoritară, iar o altă componentă în Ucraina, prin Basarabia de sud, Nordul Basarabiei, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa). Deci printr-o banală sintagmă care să facă bine comuniştilor şi Voronin şi pro-ruşilor lui Dodon, Republica Moldova revendică teritorii de la ambii săi vecini!!!

Acum efectele internaţionale: UE se va grăbi, atât de la Bruxelles cât şi prin toate cancelariile statelor europene, să întrebe încotro merge Republica Moldova după această Declaraţie. Dacă Guvernul are o majoritate stabilă şi dacă orientarea sa este pro-Vest. Apoi NATO se va întreba dacă Republica Moldova doreşte programele sale de întărire a capacităţii de Apărare, program în care România a adus Republica Moldova după eforturi substanţiale, şi dacă e cazul ca SUA, NATO şi România să investească în această reconstrucţie odată ce Parlamentul insistă pe neutralitate şi pe coaliţie între partidele ce se opun relaţiilor cu NATO. În fine, România se va întreba dacă la Chişinău nu s-a reaprins dorul pro-rus şi reorientarea moldovenist pro-rusă anti-europeană odată ce Declaraţia, prin revenriea la teoria moldovenismului, atacă direct România. Şi asta chiar în preajma discutării împrumutului de 150 milioane de euro, care se acordă de către Guvernul României pentru drumul european al Republicii Moldova şi care a mai fost stopat odată din cauza incoerenţei acestei orientări, după căderea Guvernului Streleţ.

România se va întreba dacă la Chişinău nu s-a reaprins dorul pro-rus şi reorientarea moldovenist pro-rusă anti-europeană odată ce Declaraţia, prin revenriea la teoria moldovenismului, atacă direct România

Iată câte efecte are un gest politic de asociere cu PSDM şi PCM, dar şi o Declaraţie cu un conţinut negândit. Pentru că dacă ne uităm la realizări, în afara reafirmării a ceea ce spune Constituţia Republicii Moldova, Declaraţia nu aduce decât gafele: poporul moldovenesc multisecular şi prevederea profund neconstituţională a unor perspective de interzicere a unor opţiuni, a afirmării unor idei sau a promovării lor în reuniuni publice, adică exact în contradicţie cu drepturile fundamentale ale omului confinţite în Constituţie. Nu ştiu dacă există control de constituţionalitate, dar cred că PL şi PLDM ar trebui să atace această hotărâre a Parlamentului, de aprobare a Declaraţiei, la Curtea Constituţională pe aceste temeiuri.

Mai există, după cum afirmam săptămâna trecută, un efect major al Declaraţiei pe plan internaţional: dacă scopul era reafirmarea inalienabilităţii unor prevederi constituţionale, a suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale, a neutralităţii Republicii Moldova, ţinta trebuiau să fie exact cei care încalcă aceste prevederi. Or e lesne de văzut că nu a fost aşa: Declaraţia nu prevede faptul că trupele ruse trebuie retrase din Republica Moldova, nu prevede faptul că trebuie combătut separatismul de orice fel – nistrean, găgăuz, pe la Bălţi pe unde un referendum era propus tocmai de semnatarii declaraţiei – iar readucerea Republicii Moldova în fostul Imperiu rus, sub altă formă – Uniunea Euro-asiatică, Uniunea Vamală şi ea ar trebui sancţionată de o Declaraţie genuină de întprire a Independenţei.

Pentru că nu trebuie uitat: DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ A REPUBLICII MOLDOVA A FOST FAŢĂ DE IMPERIUL SOVIETIC! Iar dacă vrei să reafirmi Independenţa şi Suveranitatea nu ai cum să o faci semnând alături de cei care vor să târască din nou Republica Moldova în fostul imperiu, în noua „închisoare a popoarelor”, acolo unde Vladimir Putin decide discreţionar suveranitatea limitată de interesele ruse şi modificări teritoriale după bunul plac, redesenând frontierele strategic şi după numărul de ruşi, rusofoni sau „compatrioţi” care locuiesc acolo. Şi asta exact atunci când, maximum tupeului, după ce au fost recrutaţi voluntari şi mercenari pentru luptele din Donbas, Armata Rusă a dechis puncte de recrutare pentru Armata Rusă pe teritoriul Republicii Moldova. Halal apărare a suveranităţii naţionale!

prin gestul făcut, Parlamentul Republicii Moldova a legitimat separatiştii şi partidele pro-ruse drept apărătoare ale statalităţii Republicii Moldova!!! 

În fine, dar nu în ultimul rând, Declaraţia şi gestul PDM a mai determinat o schimbare radicală de poziţii strategice în alegerile care vin, din cauza orbecăielii sale între Est şi Vest, între Europa şi Rusia: legitimarea separatiştilor şi pro-ruşilor euroasianişti drept apărători ai statalităţii Republicii Moldova. Deci iată, prin gestul făcut, Parlamentul Republicii Moldova a legitimat separatiştii şi partidele pro-ruse drept apărătoare ale statalităţii Republicii Moldova!!! Culmea nebuniei! Exact cei care atentează constant la suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, la neutralitatea sa, au devenit apărătorii statalităţii.

Ca şi cum separatismul nistrean nu s-a făcut cu trupele ruse, care au uitat să mai plece de la Tiraspol după acordurile Elţîn-Snegur din 1994 (trebuiau să se retragă până în 1997) sau acordul din Declaraţia Finală a summitului OSCE de la Istanbul (1999) sau ulterioarele solicitări ale statului gazdă, Republica Moldova pentru retragerea trupelor ruse şi armamentelor ruse din regiunea separatistă nistreană şi înlocuirea printr-o misiune civilă. Ca şi cum trupele române, NATO sau americane ar ocupa regiuni din Republica Moldova, ar genera separatismul şi ar constrânge politica de la Chişinău spre federalizare sub umbrela Moscovei.

Pentru gafe, incoerenţe, orbecăială, inconsistenţă, ambiguitatea orientării, PDM ar trebui fie să-şi concedieze imediat strategii interni şi externi, fie să-şi schimbe conducerea imediat. Oricum un gest politic major e de aşteptat. Costurile acestei acţiuni le plătesc cetăţenii Republicii Moldova la modul cel mai direct, şi e păcat de paşii Guvernului Filip şi de agenda reformelor dacă e dată peste cap de proiecte politice proruse scoase din joben la venirea secretarului de stat rus Karasin la Chişinău. Dar când va veni Medvedev sau Putin, Parlamentul Republicii Moldova va vota alipirea la Rusia?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite