Noua Ordine a globalizării sau bătălia pentru supremaţia intereselor naţionale?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
sua-ue

Aceasta este întrebarea fundamentală. Şi nu este nouă. Şi nu, pentru prima oară, ar fi acum gata să producă răspunsuri care să se termine prin activarea unor motoare care să anime „revolta maselor” pentru a folosi titlul unei cărţi pe nedrept uitate a lui Ortega y Gasset.

Marea criză financiară din 2008, urmată apoi de cea economică de-abia acum deplasată adânc în zona socialului, apariţia unor semnale din ce în ce mai bine conturate ale unei alte crize, de data aceasta sistemică şi afectând foarte posibil înseşi fundamentele ordinii actuale, au determinat exacerbarea tendinţelor centrifuge sau, dimpotrivă, centripete, pe toate pieţele de putere.

Nu mai e vorba despre teorii geopolitice bune de predat la şcoală, a trecut vremea simulărilor în vederea alegerii unor soluţii de tip global cu participarea tuturor, într-un demers democratic ca cel la care visaseră idealiştii fondatori ai Ligii Naţiunilor sau Organizaţiei Naţiunilor Unite. Criza a limitat câmpul de joc şi a redus opţiunile de supravieţuire la esenţialul dual. Asta au simţit deja decidenţii cu forţă reală ai planetei, şi ei în număr din ce în ce mai mic, pe măsură ce multipolaritatea democratică cedează în faţa realităţii bipolare.

Şi, aşa cum s-a mai întâmplat odată, apare nevoia urgentă de alegere între acceptarea uneia dintre cele două soluţii rămase pe masa negocierilor globale.

Pe de-o parte, acceptarea inevitabilităţii legice a globalizării şi, de aici, începerea lucrării pentru schimbarea comprehensivă a sistemelor care legiferează relaţiile între state. De cealaltă parte, opţiunea protecţionismului, închizând toate frontierele vizibile şi invizibile ale fiecărei ţări, cu credinţa că astfel va fi salvată piaţa internă şi, astfel, urmează să apară noi posibilităţi de joc, cele interzise sau limitate de apartenenţa la blocuri, alianţe sau sisteme supra-naţionale.

Există deja şcoli care produc pe bandă rulantă argumente pentru fiecare dintre variante. Argumente care au dus sau sunt pregătite să ducă la construcţii complet opuse, profund contradictorii şi care deschid perspective extrem de interesant de înţeles pentru a înţelege mizele profunde ale confruntărilor dar şi negocierilor care se poartă exact în acest moment şi care, cu absolută siguranţă, vor afecta şi destinul României, chiar dacă politicienii noştri refuză să introducă tema asta în discursurile lor sau, dacă li se poate cere aşa ceva, în viziunea lor asupra formulei optimale de dezvoltare a României pe termen lung.

Ce avem acum?

Pe de-o parte, tabăra adepţilor Noii Ordini a globalizării care, cum spuneam, doresc să rescrie fie întreg cadrul legislativ care ordonează relaţiile globale, fie o parte semnificativă a sa, cea care acoperă activitatea marilor economii motor al dezvoltării mondiale. De aici, negocierea începută în iulie 2013 privind Parteneriatul transatlantic pe comerţ şi investiţii (TTIP) între UE şi SUA, negociere purtată de Comisia Europeană pe baza unui mandat aprobat în unanimitate de Statele Membre. Miza este imensă deoarece sunt vizate relaţii care înseamnă 31% din schimburile comerciale şi mai mult de 53% din valoarea acestora la nivel mondial... adică UE exportă în SUA mărfuri în valoare de aproximativ 301 miliarde euro (2014) şi 160 miliarde euro în servicii, iar în 2013 SUA erau principalul investitori în UE, cu 1650 miliarde în stocuri de investiţii. În consecinţă, interesul celor două blocuri de a încerca să rezolve probleme comerciale vitale precum scăderea barierelor tarifare, să favorizeze armonizare şi, în paralel, să reglementeze o recunoaştere reciprocă a sistemelor normative dar şi deschiderea pieţelor publice. Găsiţi aici documentul iniţial, cu caracter restricţionat, produs de Consiliul European şi transmis delegaţiilor Statelor Membre, descriind principiile admise pentru negocieri. În paralel, a fost negociat şi semnat in acord similar cu Canada (CETA), negocieri terminate în septembrie 2014, apoi redeschise la cererea părţii europene pentru a fi în fine finalizate în luna februarie a acestui an.

Problemele în ce priveşte TTIP sunt însă de proporţii, mai ales după ce, în luna mai a acestui an, cei de la Greenpeace au divulgat documentele secrete privind modul în care se poartă negocierile (aveţi aici acces la întreg setul de documente divulgate de sursele de cel mai înalt nivel din cadrul Comisiei Europene), alimentând din plin suspiciunile că, de fapt, aşa cum spun cei de la Corporate Europe Observatory, aşa-numita „Regulatory cooperation”, adică procesul de convergenţă legislativă, este gândită astfel încât:

„Standardele transatlantice vor fi stabilite în cea mai mare măsură în spatele uşilor închise de către un grup limitat de actori: reprezentanţii marilor companii, autorităţile de reglementare din SUA şi cei din Comisia Europeană. În plus, nişte oficiali care nu sunt aleşi în mod democratic sunt gata să sacrifice pe altarul comerţului regulile noastre democratice şi să reducă sistemele noastre de protecţie socială şi de mediu, precum ar fi condiţii bune de muncă şi securitatea produselor...odată cu sistermul curţilor de justiţie paralele care vor oferi câmp liber multinaţionalelor să beneficieze de banii contribuabililor noştri pentru «compensaţii» în urma unor decizii democratice”.
image

Scandalul a căpătat asemenea proporţii încât a creat diviziuni importante în spaţiul european deoarece Preşedintele Franţei declară, a doua zi după publicarea documentelor de către Greenpeace, că:

„În acest stadiu al negocierilor, Franţa spune NU Tratatului TTIP... căci niciodată nu vom accepta punerea sub semnul întrebării a principiilor esenţiale pentru agricultura noastră, pentru cultura noastră sau reciprocitatea de acces pe pieţele publice”. Acordul pare a fi deja decedat pentru Sigmar Gabriel, adjunctul doamnei Merkel care, însă, rămâne în favoarea continuării negocierilor. Aşa cum, de altfel, pare să fie acum şi Franţa...

Corect? Desigur... numai că, spun unele surse din Bruxelles foarte apropiate de evoluţia dosarului, bătălia esenţială este în jurul unui realităţi comerciale „bariele non-tarifare”, procedeele clasice prin care se pot lua măsuri unilaterale suplimentare pentru apărarea unei pieţe.

Aici intrăm în zona deciziei politice. Încă nesigure în a vota în favoarea unei relementări cât mai exhaustive atâta timp cât subzistă tentaţiile protecţioniste ca răspuns la criză. Tendinţe care au existat mereu, dar care s-au acutizat acum la extrem din cauza gestionării atât de proaste la nivel european a problemei migraţiei care a exacerbat temerile privind invadarea, ocuparea şi transformarea pieţelor naţionale ale muncii. Temeri care, pe fond, au generat votul în favoarea BREXIT, chiar dacă efectele economice sunt dezastruoase, iar cele politice este posibil să ducă chiar la dezmembrarea Marii Britanii ca entitate.

Şi totuşi, chiar cu acest exemplu în faţă, tentaţia faţă de politicile izolaţioniste este în creştere, iar oamenii politici europeni nu o pot ignora. Ceea ce pot face este să încerce să „recâştige încrederea cetăţenilor” prin proiectul la care se lucrează pentru a fi prezentat în luna martie a anului viitor, suma opţiunilor naţionale care sunt transmise către Bruxelles în această perioadă.

Cum rămâne însă cu TTIP? Este în principal o decizie politică reflectând opţiunea UE pentru viitor. Dificilă deoarece, şi în acest caz, dilema este similară cu cea din domeniul securităţii: sentimentul anti-american în Europa este la cote nebănuit de înalte, îi vrem afară, ne-am săturat de pretenţiile marilor lor companii care ne privesc de sus etalându-şi superioritatea lor tehnologică dar, în acelaşi timp, suntem perfect şi total dependeţi de „umbrela lor de securitate” funcţională de după cel de-al Doilea Război Mondial. Nefiind în stare măcar teoretic să ne apropiem de un acord asupra formării unei armate europene comune, posibil factor credibil în caz de conflict.

Nu e greu de calculat cine câştigă de pe urma unei Europe fărâmiţate şi, ca atare, impotente politic, economic, militar. Şi atunci, poate, ordinea bipolară va presupune acorduri negociate între alţi parteneri, cei rămaşi cu argumente viabile la masa de putere globală. Deloc imposibil. Din acest moment, în aceste condiţii, chiar probabil.

Vreţi o demonstraţie? Pe 15 septembrie 2016, ora 11.00 CEST, exact înainte de începerea unor noi negocieri ultrasensibile la Geneva, pe 19 septembrie, între SUA, UE şi 23 de ţări ale lumii care cumulează 2/3 din GDP-ul global, Wikileaks primeşte şi difuzează documentele secrete privind Acordul comercial în domeniul serviciilor (TISA), sursa fiind din nou, se pare, una provenind din Comisia Europeană (puteţi accesa aici documentele respective). După cum se vede, cineva, oare cine o fi, are un mare interes ca, în acest stadiu al jocului, să provoace un maximum de rupturi la nivelul oricărei construcţii coezive lansate, în speranţa că drumul care rămâne, adică refugiul între propriile frontiere şi anularea perspectivei europene, va deveni singura realitate la îndemână.

Cred că este mereu util să recitim istoria şi, mai ales, mărturiile marilor actori ai crizelor. Mi-a revenit în memorie un fragment din depoziţia lui Herman Goering, Mareşal al Reich-ului, la procesul de la Nürnberg în 1946:

„Cu siguranţă, oamenii obişnuiţi nu vor război dar, în definitiv, liderii unei ţări sunt cei care determină politica sa şi întotdeauna este simplu să duci poporul după tine, fie că este vorba despre democraţie, dictatură fascistă, (democraţie) parlamentară sau dictatură comunistă. Cu drept de vort sau nu, oamenii pot fi mereu determinaţi să se poziţioneze sub stăpânirea liderilor lor. E foarte uşor. Tot ce aveţi să le spuneţi este că sunt atacaţi, şi să-i condamnaţi pe pacifişti pentru lipsa lor de patriotism şi pentru faptul că expun ţara la primejdii. Asta funcţionează la fel în cazul fiecărei ţări”.

Se mai poate repeta? Se repetă deja?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite