O majoritate legislativă pentru preşedinte
0
În campania prezidenţială, s-a spus că Emmanuel Macron nu trebuie ales, fiindcă va fi incapabil să reunească o majoritate parlamentară. După turul întâi de la legislative, se vorbea – dimpotrivă! – despre pericolul unei super-majorităţi, cum n-a mai avut vreun preşedinte al Republicii a V-a. Când s-au numărat voturile din turul al doilea, noul preşedinte a descoperit că va dispune de o majoritate solidă, dar nu copleşitoare.
Până să meargă la Elysée, i se
reproşa, de fapt, că nu are un partid. L-a format, sub numele La République en
marche (LRM), în primul rând cu oameni noi. A avut candidaţi în 522 de
circumscripţii, din totalul de 577. Avea, de bună seamă, şi pentru celelalte. Dar
a decis să nu intre în competiţie cu acei politicieni – de stânga sau de
dreapta – care voiau să fie realeşi şi care i s-au raliat, atunci când nu
pariau prea mulţi pe victoria sa. Majoritatea prezidenţială îi include şi pe
deputaţii Modem, formaţiunea lui François Bayrou, aliatul principal al lui
Macron. Ea cuprinde 351 de deputaţi, mai mulţi decât aveau Hollande ori
Sarkozy, dar mai puţini decât cei 398 care îl sprijineau pe Chirac, după
scrutinul din 2002.
Nici calculele făcute de către Republicani, principalul partid de centru-dreapta, nu au fost foarte precise. După prezidenţiale, ei afirmau că vor câştiga la parlamentare, pentru ca la finalul primului tur să fie foarte sceptici, estimând că vor avea circa 80 de aleşi. Până la urmă, au – împreună cu aliaţii lor din formaţiuni mai mici de dreapta – 113 deputaţi, adică aproximativ o cincime din total, exact cât a adunat şi candidatul François Fillon la prezidenţiale. Cea mai proastă situaţie o găsim în tabăra socialiştilor. De la 331 de aleşi în urmă cu cinci ani, ei au ajuns acum la doar 30. Au reuşit, totuşi, să depăşească formaţiunea lui Jean-Luc Mélenchon, Franţa nesupusă, care e înrudită ideologic cu grecii din Syriza şi spaniolii din Podemos.
O noutate e alegerea mai multor deputaţi ai Frontului Naţional, inclusiv Marine le Pen. Nu e, desigur, prima dată când FN are reprezentare în Adunarea Naţională: recordul a fost atins în 1986, când François Mitterrand a impus un scrutin proporţional, îngăduindu-i astfel lui Jean-Marie Le Pen să câştige 35 de fotolii de deputaţi. Începând cu alegerile următoare, s-a revenit la modul de vot majoritar în două tururi. Iar de atunci încoace, extremiştii de dreapta au obţinut uneori câte un mandat, iar în 2012 au reuşit să ia două. Acum au opt, mai puţin decât cei 15 pe care mizau, pentru a forma un grup parlamentar.
În fine, să notăm participarea foarte slabă (sub 43 de procente), ca şi rata foarte înaltă de reînnoire a legislativului. Trei din patru parlamentari sunt noi. Vă imaginaţi o asemenea schimbare şi la noi?
Se încarcă comentariile...
