Parisul în flăcări

Trecusem de zeci de ori prin cartierul în care locuia un foarte bun prieten al meu şi totodată celebrul comisar Maigret din romanele lui Georges Simenon. Şocul a fost imens. Mai întâi, dificultatea de a înţelege cum este posibil aşa ceva la doar opt luni de la Charlie Hebdo.

La începutul anului, observasem zilnica desfăşurare de trupe pe străzile Capitalei Franţei în cadrul acţiunii numite Vigilpirate, bisericile şi moscheile strict păzite. Nu-mi ieşea din cap uriaşa manifestaţie de după uciderea jurnaliştilor şi a tinerei poliţiste, lanţul viu din frunte format din lideri ai întregii lumi. Emoţia determinase nu numai o solidaritate necunoscută de la Eliberare încoace, dar şi promisiunea unor măsuri de prevenire şi de reprimare a terorismului de neconceput cu câteva săptămâni înainte.

Şi totuşi! Cum de a putut scăpa atenţiei autorităţilor pregătirea unor atentate de amploarea celor din urmă? Când un individ, terorist sau nu, intră într-un local şi trage la nimereală, e greu să prevezi nenorocirea. Dar acum a fost vorba de trei grupuri organizate şi coordonate, care au atacat  aproape simultan în şase locuri situate la oarecare distanţă, formate din inşi înarmaţi până în dinţi, cu puşti-mitralieră, grenade şi centuri de explozibil, pe care le introduseseră, pe o cale sau alta, în ţară, şi le transportaseră în plin Paris la o oră la care străzile forfotesc de oameni, încercaseră fără succes să pătrundă pe Stade de France şi intraseră într-o sală de concert cu 1.500 de spectatori, uciseseră peste o sută de persoane à bout portant şi cel sau cei care nu se aruncaseră ei înşişi în aer reuşiseră să se facă nevăzuţi.

În următoarele patruzeci şi opt de ore, se ştia cine sunt teroriştii, cine îi coordonase şi de unde, mai mult, că unul fusese condamnat de opt (!) ori înainte, fără a fi totuşi arestat (!), chiar şi dacă pentru fapte nelegate de terorism, deşi s-a vorbit totodată de „radicalizarea“ lui.

Când scriu aceste rânduri, o sută douăzeci şi trei de presupuşi complici au fost reţinuţi în acelaşi timp doar în Franţa, alţi câţiva în Belgia, şi au avut loc zeci de parcheziţii, soldate cu importante capturi de arme. Este în curs asaltul unui apartament din Saint Denis, unde câţiva terorişti pregăteau un nou atentat în cartierul Defense. S-a aflat că unul dintre teroriştii ucişi în vinerea neagră debarcase în Grecia nu demult, împreună cu unul din valurile de refugiaţi, după care i se pierduse urma, şi că doi veniseră în ziua fatală din Belgia. Autorităţile ştiau aşadar destule despre asasasini, dar fuseseră incapabile să-i oprească. Nu sunt competent în materie, dar am impresia că abundenţa de informaţii, excesul chiar, nu implică şi o capacitate de interpretare pe măsură a aceloraşi autorităţi.

Toleranţă maximă

Acesta e lucrul cel mai alarmant. Pesimiştii spun că atentatele nu pot fi decât întâmplător prevăzute şi împiedicate să se producă. Cu şansă, adică. Alţii, mai lucizi, susţin ideea, corectă în principiu, că răul se cade eradicat la sursă, acolo unde Daech îşi are câmpurile de antrenament. Sunt şi observatori convinşi că bombardarea de către Franţa a acestor câmpuri de la Rakka stă la originea atacurilor recente, deşi mi se pare evident că ele nu puteau fi puse la cale de pe o zi pe alta. Un talmeş-balmeş de păreri, dar puţine măsuri concrete. De pildă, controale stricte la graniţe, pedepse mult mai mari pentru port ilegal sau deţinere de arme, ca să nu mai vorbim de comercializarea lor.

Un motiv al neputinţei este greutatea de a schimba legislaţia, extrem de permisivă. O încercare după 7 ianuarie de a mări eficienţa ascultărilor telefonice şi a supravegherii internetului a dat greş pe jumătate. După atentatele din noiembrie, sondajele arată că aproape nouă francezi din zece ar accepta acum astfel de măsuri. Dar vor fi ele adoptate? Discursul preşedintelui Hollande în faţa Camerelor reunite la Versailles, fapt rarisim în istoria modernă a Franţei, a propus modificări constituţionale care să meargă în acest sens. Rămâne de modificat mentalitatea aşa-zicând oficială cu privire la pepinierele teroriste de pe teritoriul Franţei, ca şi al Marii Britanii şi Germaniei, în număr de câteva sute, adevărate falanstere salafiste, unde nu pătrunde picior de poliţist şi unde înfloreşte comerţul cu arme. Unele dintre  acestea se află în cartiere mărginaşe ale marilor oraşe, în nordul Parisului fiind unul dintre cele mai temeinic „fortificate“. Regulile de convieţuire  din ele sunt aceleaşi din Daech, charia inclusiv. Există moschei în care imami radicali predică djihadul.

Numeroşi terorişti sunt născuţi în Franţa, unii la a doua sau la a treia generaţie, plecaţi o vreme în Siria sau Yemen, antrenaţi acolo şi reîntorşi gata de crime. Destui au fost arestaţi şi rapid eliberaţi, fiindcă pedepsele sunt uşoare. Toleranţa e maximă, în numele drepturilor omului şi al diversităţii.

Două riscuri majore

E foarte posibil ca emoţia şi spaima actuală să mişte cât de cât liniile rigide al tabloului şi să asistăm la măsuri de prevenire şi de coerciţie sporite. Dar există două riscuri majore. Doar unul e luat de obicei în calcul, mai ales acum, în pragul alegerilor regionale: virajul electoratului spre extrema dreaptă, cea care se opune făţiş imigrării şi islamului. Riscul e descris de Michel Houellebecq în romanul „Supunerea“.

Celălalt risc nu e evocat de nimeni, poate pentru că nimeni nu crede că într-un bastion al toleranţei ca Franţa se poate repeta scenariul din fosta Iugoslavie. E vorba de posibilitatea, deloc teoretică în aceste zile, ca, la un moment dat, sub presiunea fricii de noi atentate, francezi de rând să sară la gâtul altor francezi de rând, deşi convieţuiesc de ani sau de decenii în relativă înţelegere, numai pentru că unii sunt catolici iar alţii – musulmani, unii născuţi în Europa, alţii – în Asia, unii albi la piele şi blonzi, alţii, tuciurii, uitându-se,
pentru o clipă tragică, faptul că toţi europenii sunt metişi la origine şi că unul dintre marii scriitori francezi, Camus, este fiu de ţăran algerian, ca şi atâţia alţi intelectuali marcanţi din toate domeniile, născuţi în Maghreb sau mai departe.

Fosta Iugoslavie a dispărut într-o implozie socială. Franţa nu are, evident, aceeaşi structură federată şi nu s-a născut în secolul XX. Dar când pe uşa unor apartamente vecinii desenează spânzurători de care atârnă bărboşi (un asemenea caz mi-a fost relatat de un martor ocular), primul pas pe calea unei ireversibile fracturi sociale a fost făcut. Dumnezeu să ne păzească!