Pericolul fracturii euro-atlantice

Unii lideri europeni pledează tot mai intens pentru reevaluarea relaţiei cu Rusia dintr-un motiv clar: pentru că e puternică. Dacă, într-o zi, însă, Rusia va redeveni periculos de puternică, gata de alte derapaje belicoase în efortul său declarat de redefinire a ordinii globale, nu există alte garanţii viabile de securitate pentru Europa decît cele americane

De ce au devenit unii lideri europeni virulent antiamericani, acum, cînd se resimt pregnant efectele retragerii Americii din lume? De ce îşi manifestă antiamericanismul tocmai cînd Europa e prinsă în cleştele putinismului şi islamismului? Ce consecinţe poate avea concubinajul cu liderii autoritari din vecinătate asupra coeziunii europene, deja şubrede? Care va fi impactul asupra credibilităţii UE, nu doar în lume, ci în faţa propriilor cetăţeni?

Sunt câteva întrebări la care ne obligă să medităm o dinamică geopolitică tot mai accelerată şi imprevizibilă. De la discursul preşedintelui Comisiei Europene de la Passau, în care proclama emanciparea UE de sub „dictatul“ american, la protestul celor 150.000 de germani convocaţi în stradă de sindicate, pentru a denunţa proiectul Parteneriatului Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii (TTIP), Europa a fost bîntuită, în 2015, de un val de antiamericanism fără precedent în ultimele decenii.

Sub presiunea afluxului masiv de refugiaţi şi migranţi, confruntată cu cea mai profundă criză – criza de soluţii la nenumăratele provocări majore –, Uniunea Europeană s-a dovedit gata să gireze regimuri autoritare, în speranţa că acestea vor securiza frontiera europeană de la Marea Egee şi vor stopa, la sursă, exodul. E vorba de milionul de refugiaţi din anul abia încheiat, care dă atîtea bătăi de cap Europei şi potenţează populismul extremist, ajuns la cote periculoase, după cum avertizează alegerile regionale din Franţa. Dar e vorba mai ales de alte milioane de refugiaţi sirieni, cărora li se alătură afgani, eritreeni şi subsaharieni, gata să pornească, odată trecută această iarnă, spre coastele salvatoare ale Mării Egee. 

Politicile europene în dosarul sirian s‑au dovedit un eşec, iar în faţa posibilei escaladări a conflictului regional şi religios din Orientul Mijlociu, UE a dat semne, pînă la atentatele din 13 noiembrie de la Paris, că preferă o neutralitate pragmatică, în speranţa că va reuşi să-şi limiteze pierderile în dezastrul sirian. De asemenea, a fost oficializată susţinerea politică a preşedintelui Erdogan de către lideri europeni şi a devenit evidentă disponibilitatea acestora de a închide ochii faţă de anexarea Crimeei şi agresiunea rusă în Ucraina.

Sînt concesii dificile, care contrazic politica europeană anterioară. Aceste renunţări sînt determinate de speranţa diminuării tensiunilor care încorsetează UE şi a unei cooperări eficiente pentru soluţionarea cauzelor. 

Se va mulţumi, însă, Vladimir Putin cu Crimeea şi, eventual, cu estul Ucrainei? Îi este pasul făcut în Orientul Mijlociu suficient în politica de relansare a Rusiei ca mare putere? Cît va putea Bruxelles-ul să închidă ochii la încălcarea drepturilor omului şi a valorilor democratice în această vecinătate imediată dominată de regimuri autoritare? Şi, mai ales, în cazul unei grave crize de securitate care ar putea viza direct Uniunea Europeană, într-o lume atît de impredictibilă, ce alt aliat decît SUA i-ar veni în ajutor?

Modul în care au fost gestionate criza greacă şi cea a refugiaţilor stă dovadă unei raportări pe termen imediat. Există, desigur, explicaţii logice în acest sens, cea electorală fiind cea mai plauzibilă. Dar riscăm să ne confruntăm, cît de curînd, cu avalanşa născută de bulgărele de zăpadă al problemelor nerezolvate, amînate ori peticite, în speranţa că timpul ori alţii le vor soluţiona. E tipul de fisură de care profită Rusia, aşa cum, în Orientul Mijlociu, s-a grăbit să umple vidul creat de retragerea americană. 

Din păcate, în actualul ritm pompieristic, Europa ar putea să rămînă singură, pentru că respingerea „dictatului american“, în momentul cel mai elocvent, la nivel global, pentru efectele replierii interne a SUA, ar putea avea consecinţe grave asupra solidităţii alianţei transatlantice. 

La urma urmei, despre ce dictat american a vorbit preşedintele Comisiei Europene? Despre intervenţia SUA în Primul Război Mondial sau despre debarcarea din Normandia, eliberarea vestului Europei şi reconstrucţia sa cu ajutorul Planului Marshall?

În estul Europei, a părut cu atît mai surprinzătoare această abordare. Bruxelles-ul şi unele cancelarii din UE cer, de-a dreptul, respectarea regimului de la Moscova. Dar a comis cineva vreo ireverenţă faţă de Kremlin? Nu Rusia e aceea care a arătat, în Georgia, în 2008, şi în Ucraina, în 2014, că dreptul interna­ţio­nal poate deveni literă moartă pe hîrtie, sub tăvălugul armatei trimise să recîştige strălucirea imperială a ţarismului şi stalinismului? 

Unii lideri europeni pledează tot mai intens pentru reevaluarea relaţiei cu Rusia dintr-un motiv clar: pentru că e puternică. Dacă, într-o zi, însă, Rusia va redeveni periculos de puternică, gata de alte derapaje belicoase în efortul său declarat de redefinire a ordinii globale, nu există alte garanţii viabile de securitate pentru Europa decît cele americane. În special pentru fostele state aflate sub dominaţia comunistă aproape o jumătate de secol. De la Baltica la Marea Neagră, evocarea necesităţii unei noi conferinţe de la Yalta de către Putin a trezit amintiri dureroase ale unui trecut recent şi a provocat frisoane care contrastează cu bunăvoinţa Bruxelles-ului faţă de marele vecin de la Răsărit.

Articol apărut în ”Dilema veche”, nr. 620, 7 - 13 ianuarie 2016