Perspectiva haosului: azi, la Bruxelles, oficialii UE refuză ideea premierului britanic de renegociere a Acordului

„Mă minţi prima oară, să-ţi fie ţie ruşine; mă minţi a doua oară, să-mi fie mie ruşine“. Aşa sună un proverb britanic, rezultat al unei înţelepciuni negustoreşti sănătoase.

L-au învăţat acum şi cei de la Bruxelles şi răspund ca atare jocului deloc ciudat, din ce în ce mai previzibil şi disperat, nu numai al doamnei Theresa May şi guvernului său, dar şi al clasei politice britanice în general (şi Parlamentului în special), aflate acum în lipsă totală de soluţii şi nevrând, nici în ultimul moment, să recunoască lipsa de profesionalism cu care au abordat fenomenul BREXIT. Ieri, în Camera Comunelor s-a derulat încă un episod absolut halucinant: în lipsă de altceva, parlamentarii s-au făcut că dau crezare posibilelor şanse de succes ale demersului anunţat de Theresa May care a promis că se duce la Bruxelles să renegocieze Acordul pe care ea însăşi îl semnase, după 17 luni de negocieri. Asta cu toate că doamna premier promisese în faţa naţiunii că va veni cu un Plan B pe care urma să-l negocieze cu toate forţele parlamentare şi care ar fi trebuit să fie şi soluţia miraculoasă pentru adoptarea Acordului de ieşire al Marii Britanii din UE.

Evident că era vorba despre promisiuni vehiculate în vântul şi ploaia de la Londra, fără absolut niciun fel de valoare şi fără finalitate atâta timp cât, pe de o parte, la Bruxelles se spusese de sute de ori că formula negociată a Acordului este definitivă şi imposibil de supus vreunei renegocieri şi că, pe altă parte, Theresa May nu a mai venit cu soluţii sau măcar cu umbra unei deschideri logice.

În schimb - şi poate asta vă va face să înţelegeţi o parte din resentimentele reale acumulate la Bruxelles şi în multe alte capitale – doamna Theresa May a vrut din nou să introducă în joc vechea arborare care a exasperat foarte multă lume: mă fac că am o soluţie, chiar dacă ştiu că e imposibilă, sper ca alegătorii mei să cadă din nou în plasă şi să fie convinşi că eşecul previzibil al acţiunii mele este datorat elementelor duşmănoase de la Bruxelles care calcă din nou cu bocancii lor de europeni primitivi şi nespălaţi privilegiile noastre de popor liber şi pe deplin suveran.

Procedeu clasic reuşit de echipe succesive de diplomaţii britanici care se bizuiau (pe bună dreptate) pe faliile din sistemul comunitar care permiseseră ţării lor să obţină mai multe derogări decât oricare alta în ce priveşte respectarea legislaţiei comunitare pe care o doreau însă transpusă cu străşnicie în acţiunile guvernamentale ale tuturor celorlalţi, mai ales a nefericiţilor din Europa centrală şi de est, needucaţii în spiritul adevăratei democraţii. Britanicii creaseră la Bruxelles o întreagă mitologie care explica statutul lor special şi privilegiile pe care le solicitau, primul mare argument fiind, de regulă, faptul că ei creaseră democraţia parlamentară şi sistemul regulilor statului de drept şi al comportamentului între state bazat pe reguli şi bună-credinţă între parteneri.

Cu atât mai mare a fost - şi este acum – uluirea de a constata că tocmai Marea Britanie este prima ţară europeană care nu recunoaşte valoarea unui Acord între UE şi UK negociat şi semnat, apoi prezentat oficial şi asumat public chiar de Primul Ministru al Marii Britanii drept cea mai bună soluţie posibilă, împreună cu Declaraţia politică comună solemnă a celor doi partneri de negocieri. Varianta ruperii acestui Acord nu era decât acceptarea unui NO DEAL BREXIT, cu toate consecinţele sale, deja prezentate sau încă cu grijă ascunse electoratului britanic. Aşa ar fi fost normal în regulile jocului diplomatic pus sub semnul normalităţii.

Numai că politicienii britanici ştiu foarte bine care sunt consecinţele gravissime ale unei lipse a acordului, aşa că au început lansarea preventivă a unor perdele succesive de fum, în paralel cu un avertisment trimis către Bruxelles pe căi discrete, anunţând – aşa cum vă informam în urmă cu două săptămâni – că va urma o cerere oficială de renegociere a Acordului. Simbolic, spuneam eu, cu Theresa May sosind la Bruxelles în sunetul cântecului „În genunchi mă întorc la tine“ al lui Gianni Morandi. Imediat, serviciul de prognoză poltică al Comisiei a emis un aviz de alertă şi s-au multiplicat avertismentele că o renegociere este imposibilă şi că asta este poziţia definitivă a celor 27 de şefi de state şi guverne.

Se dorea evitarea unui moment penibil, unic în istoria UE, adică sosirea la Bruxelles a unui prim Ministru care să emită o cerere deja refuzată oficial pe toate canalele. Nu face nimic, a zis doamna Theresa May, în stilul de forcing propriu negociatorilor săi de mare încredere, gen Boris Johnson: mă duc la Bruxelles, înghit jignirile şi refuzul, dar mă întorc acasă ca eroina pe cal alb care a fost învinsă de perfida Europă. Şi poate electoratul va crede şi mai câştig o tură de alegeri.

Aseară, Donald Tusk a spus din nou ceea ce va repeta, cât se poate de limpede, şi Jean Claude Juncker în faţa plenului Parlamentului European (ora 14 GMT):

„Acordul de retragere este şi rămâne cel mai bun mijloc de a asigura o retragere ordonată a Regatului Unit. Backstop, clauza care permite evitarea reimpunerii unei frontiere fizice între Irlanda de Nord şi Republica Irlanda) face parte din Acordul de retragere şi acesta nu este deschis pentru renegociere.“

Punct. În principiu, pare de acum absolut imposibil ca, fără a cădea în deplin ridicol şi a se auto-anula ca putere credibilă pe plan internaţional, Uniunea Europeană să poată accepta renegocierea Acordului, ceea ce lasă toată răspunderea deciziei finale pe votul de la mijloc de februarie din Parlamentul britanic, practic ultima şansă de a aproba, totuşi, Acordul iniţial.

Posibil, împinşi de disperare, s-o facă, dacă nu cumva soluţia de salvare a organizării unui al doilea referendum nu se va impune ca ultimă variantă posibilă.

Oricum, amatorii de EXIT au acum la îndemână manualul complet de procedee, minciuni, dezinformări, trucuri şi eschive, dar şi un început de contabilitate exactă a primei etape de consecinţe. Din nefericire, Marea Britanie, o ţară vitală proiectului european prin valoarea sa economică, socială, culturală militară, a căzut pradă unei campanii profesioniste şi organizate conform manualelor militare de război psihologic la scară mare al cărei scop este şi acum destructurarea Uniunii Europene. Costurile la nivelul unei ţări sunt considerate drept pagube colaterale şi, ca atare, chiar nici nu contează.

Atunci ce contează? Ceea ce deja s-a obţinut până acum: intrarea în deriziune a jocurilor politice, apariţia neîncrederii otrăvitoare în sistemele politice şi structurile de comandă, punerea sub semnul întrebării al puterii de rezistenţă a structurilor de forţă naţionale. Marea Britanie a fost prima ţintă de acest fel şi de această dimensiune. Dar atacul este în plină desfăşurare şi o parte a sa are deja săpate tranşee şi în zona proximă României. Treaba noastră dacă vrem să le vedem şi să acţionăm în consecinţă.