Pionul otrăvit pe tabla de şah a libertăţii: capcana rusească pentru Europa

Poate aţi observat că unul dintre subiectele centrale ale acestei perioade dintre cele două tururi ale prezidenţialelor din Republica Moldova a devenit raportarea la chestiunea anexării ilegale de către Rusia a Crimeii.

Atitudinea celor doi contracandidaţi este extrem de interesantă şi sugetivă. Căci, dacă era absolut normal ca Maia Sandu să afirme că nu va recunoaşte niciodată anexarea Crimeii, surpriza vine din partea lui Igor Dodon care, chiar dacă afirmă că teritoriul Crimeii face parte din zestrea istorică a Rusiei, spune şi el că nu va recunoaşte anexarea Crimeii deoarece, atenţie, ar putea pune probleme majore în legătură cu Transnistri.

Igor Dodon are perfectă dreptate în acest caz. Căci ştie foarte bine că, în imediata noastră vecinătate, Rusia este pe cale să dezvolte una dintre cele mai mari capcane poltice în care ar urma să cadă Europa. Este vorba despre o găselniţă strategică perfect realizată, combinând principiul democratic al "autodetrminării popoarelor" cu cel al anexării teritoriale cât se poate de paşnic, adică cu folosirea unui minimum de mijloace vizibile de forţă de tip tradiţional.

Asta s-a întâmplat deja în Crimeea, asta se proiectează în continuare într-o mişcare de mare amploare care se doreşte subsumată unui vis post-imperial, de revenire a Rusiei la statutul său trecut de supraputere, asociat cu revenirea sub controlul său direct sau în zona sa de influenţă a cât mai multe dintre teritoriile Rusiei Imperiale şi, evident, cele din Epoca de Aur, cea a URSS.

Trebuie să acordăm o maximă atenţie aceastei construcţii deoarece poate să fie la originea unor situaţii conflictuale extreme care să se transforme uşor în situaţii de război. Foarte uşor, poate nici nu bănuiţi cât de uşor, căci, pe fond, în istoria lumii, toate înfruntările militare au avut, la începutul sau la finalul lor, o bază solidă de revendicări teritoriale. Perioada de stabilitate a frontierelor, garantată de Acordurile de la Helsinki, s-a încheiat drastic odată cu Războiul Rece şi redefinirea surslor de putere în spaţiul european şi euro-asiatic. Suntem acum, din nefericire, în plină perioadă de nelinişti şi incertitudini, în care se poate întâmpla orice...

Dar este oare acest principiu al autodeterminării marea capcană sau marea şansă pe care orice popor o merită într-o lume liberă şi democratică? Reiau explicaţiile date în urmă cu aproape doi ani.

Principiul autodeterminării este legat, în general, de afirmaţia tranşantă făcută în 1918 de Woodrow Wilson, pe atunci Preşedintele SUA :„De acum înainte, popoarele nu vor mai putea fi guvernate decât în funcţie de propriul lor consimţâmânt".

Nimic mai limpede, nimic mai clar, mai ales dacă această voinţă este exprimată prin intermediul unui referendum organizat în mod democratic. 

Şi aici se opreşte discuţia? Nu, de-abia de aici începe deoarece Cutia Pandorei, în acest caz, poartă un nume: contopirea noţiunilor de popor cu cea de naţiune, a „dreptului sângelui" combinat sau nu cu „dreptul pământului" şi referinţa la unitatea naţională prin legătura indisolubilor de stat unitar cu existenţa unei limbi unice, cea oficială, cea care defineşte identitatea şi drepturile unei populaţii în legătură cu sursa-mamă a existenţei sale

În realitate, discuţia aceasta asupra autodeterminării popoarelor a fost dechisă la Congresul Internaţionale comuniste de la Bruxelles din 1903 şi a dus la elaborarea de către Lenin a unor documente extrem de interesante, mai ales dacă sunt recitite în contextul evenimentelor de acum. Iată ce ce spunea el în decembrie 1913 într-o scrisoare către Stefan Şahumian, naţionalist armean membru al facţiunii bolşevice:

„ Parlamentul central va fixa limitele autonomiei. Sigur că suntem în favoare centralismului democratic. Dar ne pronunţăm cu absolută hotărâre împotriva federalizării...  Spuneţi că „dreptul la autodetrminare nu înseamnă doar dreptul la separare politică. Înseamnă şi dreptul la existenţa într-un stat federal, dreptul la autonomie". Absolut deloc de acord. Nu înseamnă dreptul la o federaţie. Federaţia înseamnă o uniune între egali, o uniune care necesită acordul general. Cum ar putea oare să existe dreptul unei părţi fără acordul celeilalte? Este o absurditate. Suntem exact în cazul opus principiului unei federaţii: ea slăbeşte legăturile economice...Vrei să separi statul? Du-te dracului...Dreptul la autonomie? Este un fals.  Suntem în favoarea autonomiei tuturor părţilor, dar nu suntem în favoarea dreptului la separare..Deci, per ansamblu, ne opunem acestui principiu. Dar suntem în favoarea dreptului la separare din cauza naţionalismului pan-rus reacţionar care a murdărit într-atât cauza coabitării naţionale încât, câteodată, vor exista legături mai strânse după ce se va produce separarea! Dar dreptul la libera determinare este o excepţie de la premisa noastră generală, cea a centralismului".

Limitele autonomiei? Există? Sigur că da, argumenta mai departe Lenin, căci să nu confundăm ceea ce se putea oferi în termenii autonomiei limitate impusă de statul centralizat şi dorinţa caracterizată drept criminală şi contra-revoluţionară a mi;cărilor autonomiste şi independentiste bazate pe revendicările naţionaliste. Entuziasmul real pe care ideea autoderminării îl stârnise în diverse regiuni ale Imperiului ţarist s-a stins foarte repede atunci când, în locul libertăţii promise, autorităţile comuniste au declanşat o prigoană cumplită în primul rând împotriva celor care, asemeni nefericiţilor din Ucraina, formaseră deja state declarate independente de Rusia sovietică. Cu urmarea logică, începută de Stalin şi continuată pe toată existenţa istorică a URSS, a deportărilor forţate ale unor populaţii întregi, schimbând echilibrul demografic al regiunilor respective pe timp de generaţii.

Şi toate astea pentru că nimeni nu fusese foarte atent la o mică frază regăsită în tezele fracţiunii bolşevice din 1916, redactate de Lenin în care se suţinea „egalitatea totală a naţiunilor dar şi aplicarea dreptului naţiunilor oprimate de a dispune libere de propriul lor destin, adică de dreptul la liberă separare politică". Dar, şi de aici se desena poteca transformată rapid în drum larg deschis către lagărele Siberiei, nicăieri nu se regăsea nominalizat ca atare dreptul la autodeterminare în sensul său larg, întotdeauna fals implicit în promisiunile puterii sovietice, cel de a avea un stat liber şi independent...

În acest moment, Rusia redeschide exact aceeaşi veche şi mereu productivă Cutie a Pandorei, operând o mişcare extrem de complexă care a prins odată Occidentul pe nepregătite (cazul Ucrainei) şi îl închide în plasa propriei sale argumentaţii democratice bazate pe respectarea absolută a drepturilor omului şi, implicit, a doriţei de auto-determinare. Un principiu care, interpretat a la lettre , deja a dus la rescrierea frontierelor şi care poate detona relativ uşor în interiorul statelor membre ale Uniunii Europene.

Care va fi răspunsul la acest tip de revendicări din ce în ce mai presante? Se va repeta răspunsul ordonat de Lenin şi aplicat într-o primă fază de Troţki, apoi de Stalin?

 Va îndrăzni cineva să aplice forţa în cazul în care într-o ţară europeană se va ţine un referendum, chiar neconstituţional în termenii legislaţiei naţionale existente, dar care va anunţa că o parte a populaţiei se promunţă în favoarea unei autonomii teritoriale totale sau/şi, folosind precedentele Kosovo şi Crimeea, va cere independenţa sau alipirea la o altă ţară?

Are loc acum o punere sub semnul întrebării a principiului sacrosant al integrităţii teritoriale ca atare. Priviţi la ce spunea pe 25 ianuarie 2005 Prinţul Hans-Adam II al Lichtensteinului cu ocazia unei reuniuni a Institutului Internaţional pentru Studii Strategice:

Trebuie să acceptăm faptul că statele au cicluri de viaţă similare cu cele ale oamenilor care le-au creat. Foarte puţine sunt statele membre ale ONU care să existe între frontierele lor actuale de mai mult de cinci generaţii. Încercarea de a îngheţa evoluţia umană a fost inutilă în trecut şi probabil a produs mai multă violenţă decât dacă procesul ar fi fost controlat în mod paşnic. Restricţiile în privinţa autodeterminării ameninţă nu numai democraţia însăşi dar şi statul care-şi doreşte afirmarea în cadrul democratic.

Legislaţie internaţională care trebuie respectată? Care anume, căci Organizaţia Naţiunilor Unite admite ca principiu fundamental autodeterminarea popoarelor. Odată cu constituirea ONU, dreptul la autodeterminare al poporelor contină să fie subiect de rezoluţii succesive, tematica fiind însă subordantă unei viziuni extrem de speciale, provocată de prioritatea esenţială a momentului, adică susţinerea procesului de decolonizare.

Exmplu în acest sens este Rezoluţia 1514 votată pe 14 decembrie 1960 de către Adunarea Generală a ONU în care se susţine cu tărie pincipiul autoterminării refuzând orice pretext pentru întârzierea procesului, cu specificarea că lipsa de pregătire pentru trecerea la statutul de naţiune independentă nu putea fi invocat pentru a întîrzia lucrurile. O altă Rezoluţie, votată o zi mai târziu, precizează modalităţile de exercitare a dreptului popoarelor de a dispune de propriul lor destin. Sunt trei:

-      independenţa şi suveranitatea

-      asocirea liberă cu un Stat independent

-      integrarea într-un Stat independent

Totul a fost simplu, sau relativ simplu, atâta timp cât discuţia a privit teritoriile colonizate, aceasta deoarece naţiunile coloniale înseşi nu mai puteau face faţă presiunii enorme în favoarea independenţei teritoriilor şi, pe de altă parte, propriei opinii publice care considera, pe bună dreptate, sistemul colonial ca desuet şi împotriva drepturilor fundamentale ale omului.

Problema apare în momentul în care aceeaşi discuţie apare acum în sânul altor ţări (unele dintrele ele foste puteri coloniale ca Spania, Belgia sau Marea Britanie) sau a unor state independente şi suverane precum Ucraina. Aici avem o limită foarte clară trasată de Rezoluţia 1514 care admite principiul Uti posseidetis (principiul integrităţii teritoriale şi intangibilităţii frontierelor), în paragraful 6 al Rezoluţie afirmându-se foarte clar că „orice tetativă de a distruge parţial sau total unitatea naţională şi integralitatea teritorială a unei ţări este incompatibilă cu principiile ONU”. Mai mult, Rezoluţia din 24 octombrie 1970 spune clar că dreptul la autodetrminare nu poate fi interpretat „ca autorizare sau încurajare a unor acţiuni, oricare ar fi ele, care ar dezmembra sau ameninţa, total sau parţial, integritatea teritorială sau unitatea politică a oricărui stat suveran sau independent”.

Ok, dar capcana asta este şi pe asta mizezază planificatorii strategici ai Kremlinului încurajând mişcările autonomiste şi independentiste din sânul minorităţilor etnice ruse care trăiesc în Moldova, Ucraina, Ţările Baltice, Gerorgia, etc....: referendum pentru autonomie şi independenţă, apoi apariţia pe teritoriul respectiv a unei forţe reale de ocupaţie care să marcheze militar voinţa de autoderminare interpretată ca dorinţă politică de reunire cu Ţara Mamă Rusia. Proces care, în această formulă dar cu finalităţi regionale diferite, poate să se producă oriunde şi să arunce Europa în haos.