România, în grupul celor 7 ţări din UE care se angajează ferm să primească de 10 ori mai mulţi refugiaţi decât în 2015

Mişcarea urmează a fi confirmată, în orele următoare, de cei direct interesaţi, dacă se poate, cu cifre exacte raportate la capacitatea de primire existentă la nivelul fiecărui stat.

În jocul politic european, anunţul este fabulos:

1. Este făcut de oficialii americani (foarte interesant! oare de ce?)

2. Componenţa „grupului celor 7”: România, Portugalia, Spania, Republica Cehă, Italia, Franţa, Luxemburg.

3. Declaraţia lui Barack Obama: „Este vorba despre un test al sistemului nostru internaţional în care toate naţiunile trebuie să împartă responsabilităţile noastre colective, deoarece mare majoritate a refugiaţilor sunt primiţi de doar 10 ţări”.

4. Declaraţia Premierului României, Dacian Cioloş: „Cel mai eficient mod de a face faţă crizei refugiaţilor este acela de a aborda cauzele sale principale şi de a sprijini ţările de origine ale refugiaţilor şi ţările de tranzit. În calitate de stat membru al Uniunii Europene, România a sprijinit răspunsul coordonat al Uniunii de a participa la procesul de transfer şi de realocare al refugiaţilor pe bază de voluntariat”.

Ceva nou?

Greu de spus. Pe de o parte, este o ruptură enormă în direcţia ce părea definitiv amorsată (definitiv şi irevocabil, spuneau majoritatea surselor din Bruxelles) în defavoarea sistemului de cote obligatorii stabilite de Comisia Europeană. Pe de altă parte, ieri, atrăgeam atenţia asupra formulării revoluţionare existente în comunicatul care sintetiza poziţia Grupului Vişegrad, acolo unde se propunea principiul solidarităţii flexibile.

„Un concept care ar permite Statelor Membre să decidă asupra formelor specifice de contribuţie, în funcţie de experienţa şi potenţialul propriu. Mai mult, orice mecanism de distribuire ar trebui să fie bazat pe voluntariat”. - Joint Statements of the Heads of Governments of the V4 Countries, Bratislava, 16 septembrie 2016

Cum ar veni, în limbaj obişnuit, este poarta diplomatică, pe cât de oportună pe atât de general formulată, pentru a permite unora dintre Statele membre să joace cartea europeană, mulţumind peste poate Comisia şi pe Jean Claude Juncker, fără a se expune acuzaţiei că „aţi urmat orbeşte indicaţiile de la Bruxelles”. Mai mult, o asemenea decizie pune cele 7 state la adăpost de o eventuală reacţie dură a Comisiei care, la limită, ar putea să ceară socoteală în faţa Curţii Europene de Justiţie acelor State Membre care nu şi-au îndeplinit pe deplin obligaţiile asumate.

Despre ce e vorba? Foarte simplu şi, în acelaşi timp, foarte complicat sau greu de asumat de opiniile publice din Statele Membre: la Bruxelles, liderii lor şi-au luat, şi-au asumat oficial, sub semnătură, în numele ţărilor lor, obligaţii ferme care veneau să confirme întru totul propunerile Comisiei Europene privind sistemul de relocare a migranţilor, validând astfel ţintarul stabilit pe baza unui calcul matematic criticat ulterior drept absurd şi ridicol. Şefii de state şi de guverne, reuniţi în multitudinea de Summit-uri din 2015, nu au trimis la plimbare pe Jean Claude Juncker şi Comisia, cerând eventual un alt scenariu (sau scenarii paralele din care să se poată decidă varianta optimă). Dimpotrivă, au semnat, s-au angajat, au promis solemn, în calitate lor de cei mai înalţi reprezentanţi ai ţărilor lor, că sunt de acord cu planul Comisiei Europene, cel validat majoritar prin votul Parlamentului European.

Panică?

Foarte uşor. Extrem de la îndemână reacţie. Dar fără a citi cu exactitate angajamentul. Ceea ce cred eu că ar fi corect este să punem în faţă un joc deştept făcut de acest „grup al celor 7”, bazat pe o lecţie foarte veche în diplomaţie: împinge lucrurile cât mai departe, cu mult dincolo de linia roşie, apoi vei vedea că apare o şansă de a deveni erou dacă te postezi în imediata vecinătate a liniei respective. Eşti erou, cum s-ar spune, fiindcă ai vrut s-o treci, dar, scuzaţi, erau alţii mai puternici şi nu puteam să riscăm, cum atât de frumos a spus ar fi zis poetul neamului, „sărăcia, nevoile şi neamul”.

Nu ştiu exact, auzind bârfele entuziaste de la Bruxelles din acest moment, dacă ăsta a fost doar un raţionament mioritic sau dacă a făcut parte dintr-o partidă transatlantică cu mult mai complexă, din aceeaşi categorie cu TTIP: rezultatul contează.

Chinezii ar fi spus că, astfel, absolut toată lumea a primit ocazia unică de „a-şi salva faţa” în cea mai înaltă instanţă internaţională şi, cel mai important, fără a se angaja să dea mai mulţi bani sau să implice mai multe resurse decât în termenii angajamentelor din 2015. Că de atunci numărul refugiaţilor a crescut cu cifre ameţitoare, asta e o altă poveste, poate fi subiectul unui alt acord. Deocamdată, ne angajăm şi comunicăm public asta, asupra actului de eroism de a ne urma propriile angajamente. Nimic mai mult, nimic mai puţin.

Va urma oare altă negociere în continuarea sistemului cotelor obligatorii? Foarte greu, aproape imposibil de crezut pentru observatorii de la Bruxelles. Este posibil însă ca Jean Claude Juncker să încerce să continue, chiar dacă ar fi vorba despre un joc sinucigaş în care să antreneze întreaga Comisie Europeană.

Sentimentul meu este că, în acest moment, victoria de etapă va linişti lucrurile pentru a se obţine, din partea acestor ţări ce se dovedesc devotate şi prietene proiectului european de acum, a spaţiului de linişte necesar tuturor marilor jucători până în martie 2017.

Deocamdată, cred că noi am făcut tot ce am putut, aflaţi cum suntem la punctul în care se încasează pumnii strategici cam între toţi partenerii. Situaţie deloc uşoară în care, chiar cu prietenii strategice afirmate cu pupături apăsate la Bucureşti, Franţa transmite, în materie de avertisment, semnalul că-şi mută o linie de producţie de la Mioveni la Tanger. Cine vrea şi ar putea să înţeleagă, poate c-o va face. În orice caz, tragică ar fi repetarea întrebării „pro-americani versus pro-europeni”, capcana mortală a momentului legată de propaganda diplomatică şi nu numai post-BREXIT.

Povestea cu migranţii nu este simplă, răbufneşte unde şi cum nu crezi, iar „parteneriatele strategice”, toate, îşi au preţul lor.

Poate, după orbirea electorală de acum, poate, zic, politicienii noştri vor vrea să-şi pună întrebările necesare. Realizând, cine ştie, că în jocurile internaţionale nimic nu seamănă cu ruperea de picioare de acasă: acolo, la ei, departe de ligheanul de pe Dâmboviţa cea dulce-amară, parteneriatele semnate sunt considerate ca fapt definitiv.

Chiar dacă, cum e cazul semnăturilor pentru România, ele au fost puse pe angajamentele iniţiale de trimisul special de atunci al ţării noastre, domul vice prim-ministru general, doctor (pe atunci) Gabriel Oprea, cu puterile sale totale de reprezentare conferite şi recunoscute de Preşedintele României.

Despre ce vorbim? Păi, în principiu, noi ar trebui să lămurim, în primul rând, acest aspect. Apoi, când se va putea, să discutăm despre marea politică.