Sfârşitul Europei clasice

Motto: „Creşterea nivelului de dezvoltare socială generează chiar forţele care o subminează” (Jan Morris, „De ce Vestul deţine încă supremaţia“). Se întâmplă. La aproape două mii de ani distanţă. Daca vom coborî timp, în aceeaşi Europă, vom descoperi o altă  civilizaţie clasică, al cărei sfârşit era aproape.

Lumea greco-romană şi o lungă perioadă de criză, de inadecvări între vitezele foarte diferite ale evoluţiei tehnologice din epocă şi evoluţia socială a zonelor vecine vechiului imperiu.

Migraţiile au demarat undeva în secolul al III-lea pe fondul unei suprapopulări în zonele centrale şi nord europene, urmată de atracţia faţă de bogatul imperiu aflat la sud, la care s-a adăugat şi presiunea agresivă a nomazilor asiatici, care, vor ajunge în cele din urmă şi la graniţele imperiului, un secol mai târziu.

Care a fost politica romană? Stipendia. Pentru a rămâne dincolo de frontiere şi pentru a fi, astfel, securizate mai bine. Când intervine criza economică, raritatea monedei şi luptele dintre împăraţii-soldaţi, legiunile părăsesc zonele de frontieră. Din acel moment, popoarele germanice trec limes-ul şi Imperiul este nevoit să accepte colonizarea zonelor de margine, cu o populaţie neromanizată. Sunt încheiate tratate de alianţă şi contracte de administrare a noilor teritorii colonizate iar colonizatorii devin foederati (aliaţi) în zonele clar stabilite, cu rolul de a securiza frontierele, în lipsa legiunilor. Aceasta însă numai pentru o singură generaţie. La începutul secolului al IV-lea, aceste zone devin independente şi se extind spre sud. Apar primele state germanice în Europa de vest iar Imperiul Roman de Apus dispare după mijlocul secolului al IV-lea.

Cu alte două mii de ani în urmă, o altă civilizaţie sau, dacă vreţi „Europă clasică“, se prăbuşea într-o singură generaţie, la venirea indo-europenilor: strămoşii grecilor, tracilor, ilirilor. Cu acest prilej dispar civilizaţia minoică din Grecia şi înfloritoarele culturi neolitice din sud estul Europei. Europa străveche dispare şi dincolo de asta, în extensie, „Popoarele mării“ distrug Egiptul faraonilor şi puternicul regat hittit din Asia Mică. Cca 1200 îen. Pe acelaşi fond de suprapopulare în vecinătăţi apropiate, atracţia faţă de teritoriile bogate şi dezvoltate din sud,  dar mai ales presiunea altor forţe migratoare aflate în căutare de noi teritorii.

Acest fenomen de migrare nu s-a consumat într-o generaţie, ci a continuat mai bine de un secol, în ambele cazuri. Cu două mii de ani în urmă, după ce germanicii s-au fixat în vechiul imperiu, pe teritoriile lor străvechi au migrat slavii iar mai apoi popoare turcice precum avarii, bulgarii, pecenegii, cumanii si ungurii. Ultimii s-au fixat în Europa definitiv şi ei reprezintă dovada de cum o cultură din afara Europei se poate adapta păstrând însă nemodificate, matricele culturale originare!

Astăzi privim spre migrarea populaţiilor musulmane din Orientul Apropiat. Dar nu ele trebuie să îngrijoreze Europa clasică. Ei reprezintă o minoritate demografică în comparaţie cu migrările voluntare din ultimii 50 de ani, ale populaţiilor maghrebiene din nordul Africii, musulmane şi hinduse din Orientul Apropiat şi Mijlociu, alături de populaţiile fostelor colonii franceze si engleze din Africa şi Orientul Îndepărtat. În Europa ultimilor 50 de ani s-au petrecut schimbări demografice, sociale şi culturale de mare impact: apar primele moschei din Anglia pînă în zona europeană a Mediteranei; structura demografică a oraşelor mari s-a modificat esenţial, asltfel încât populaţia băştinaşă este la paritate cu alogenii, iar în multe situaţii balanţa este schimbată în defavoarea populaţiei europene.

De exemplu, în anul 1953, când regina Elizabeta a II-a urca pe tronul Marii Britanii, locuitorii oraşelului Leicester nu văzuseră niciodată un emigrant din Africa neagră pe când astăzi, populaţia britanică a orăşelului reprezintă o treime din total (The Economist, 12 septembrie, Longest to reign over them).

Astăzi, vitezele migrărilor s-au accelerat din cauza vastelor zone de nesiguranţă din jurul Europei. Este o nesiguranţă determinată în primul rând de război precum şi o nesiguranţă determinată de prelungirea unei stări de nesiguranţă şi improvizaţie, în state care se volatilizează şi care nu se mai pot lega. Cine pleacă? În primul rând, populaţia profesionalizată, dar şi generaţiile active, care vor să se profesionalizeze. Agresiunea este egală cu lipsa orizonturilor de aşteptare şi rezistenţa faţă de fenomenul migrării a zonelor de trecere sau de primire.

Migrarea va continua şi va cuprinde şi alte zone. Nu plecarea acestor oameni, care reprezintă de fapt avangarda unui fenomen în desfăşurare, ci mai degrabă, ce anume se naşte în spaţiile disputate, ar trebui să intereseze. Statelor noi din Europa, începând cu anul 500, le-au trebui aproape 1500 de ani să-şi recupereze continentul! Ultimul imperiu musulman a fost învins abia în anul 1918, iar recuperarea Europei orientale s-a desfăşurat între 1683 şi 1918. Şi nu integral. Vechi oraşe europene, greco-romane la origini, precum Adrianopole (Edirne azi) şi Constaninopole (Istanbul) sunt într-o altă zona culturală, modernizată adevărat, prin adaptarea la valorile culturale si sociale europene datorită reformelor lui Ataturk, primul preşedinte ale Turciei moderne. Însă Turcia va rămâne fidelă matricei sale culturale. Nu va merge mai departe.

Ce urmează. Să ne întoarcem la tehnologie şi capacitatea de adaptare a unei civilizaţii la perioade de criză. Se pune întrebarea dacă le poate gestiona pentru ameliorarea presiunii demografice cu soluţii în economic şi reacţie în politic. După 2000 de ani, distanţele s-au restrâns dramatic. Nu va trece o generaţie, precum în epoca romană, ci mai puţin de un deceniu. Aceasta deoarece posibilităţile de deplasare s-au tehnologizat şi se petrec în timp real, iar factorii naturali de frânare a unei migrări, nu mai reprezintă o problemă serioasă.

Europa de azi trebuie sa reuşească ceea ce nu a putut Roma antică să realizeze la vremea ei şi anume „să gândească un mod de gândire complet nou cu privire la lume“ (Jan Morris).

Demografic, Europa este în schimbare, după cum s-a întâmplat cu 2000 de ani în urmă. Atunci a fost un aflux de populaţie locală, aflată în contact cu Imperiul Roman de cel puţin două-trei secole înainte de invazie iar acum impactul are loc sub presiunea unei civilizaţii prea puţin asimilabilă Europei. Germanicii au trecut la creştinism pentru a-şi apropia populaţia locală, creştină şi majoritară demografic, în vechiul imperiu. Cei care vin astăzi nu vor adopta creştinismul şi se vor ataşa comunităţilor musulmane consistente din marile oraşe europene. Nu au nevoie să-şi apropie băştinaşii europeni şi creştini pentru că în multe situaţii aceştia sunt minoritari deja în propria lor cultură, iar peste o generaţie raportul va fi oricum în defavoarea lor.

Rămâne însă un detaliu al acestui fenomen: Europa are potenţial de regenerare. Prima generaţie de aculturare va dori pace şi confort. Că va fi o Europă musulmană sau creştină (sau ceva nou, odată ce Iisus este considerat profet în Islam) va conta mai puţin. Este mai important faptul că, pe fondul civilizaţiei construite de Europa clasică, albă şi creştină, noua civilizaţie europeană, care va păstra o structură probabil federativă pentru mult timp, va continua să investească în viitor. Restul sunt detalii ale prezentului, desigur foarte importante pentru aceia care sunt prinşi în această viaţă, în mijlocul lor.