Taharrush – Dezlănţuirea fiarei

„Ce-ar fi devenit micul Aylan, dacă ar fi crescut? Agresor de funduri în Germania.“ „Charlie Hebdo” recidivează pe tema morţii copilului sirian, asociindu-l cu agresiunile sexuale de la Köln. „Aylan ar fi putut fi medic, profesor, părinte iubitor”, a replicat regina Rania a Iordaniei. Păşind peste cadavrul lui Aylan, bestii cu chip de om sunt pe cale să târască Europa în vârtejul unui Taharrush revărsat din bezna istoriei.

Nu e prima dată când imaginea copilului înecat lângă o plajă turcească e batjocorită de fiţuica înălţată pe soclu de atacul terorist care i-a masacrat jumătate din redacţie. „Dovada că Europa e creştină: creştinii merg pe ape, copiii musulmani se scufundă” – a fost, în septembrie, una din „perlele” marca „Charlie Hebdo”, arătându-l pe Iisus păşind pe valuri, lângă picioarele unui copil înghiţit de ape. O altă caricatură a oripilat şi mai tare: lângă trupul lui Aylan, un panou publicitar al unui fast-food afişa textul „Promo 2 meniuri pentru copii la preţul unuia”. Şi un titlu extrem de cinic: „Atât de aproape de ţintă...”

Dincolo de polemicile suscitate de aceste caricaturi care iau în răspăr absolut orice – şi de aici o interminabilă discuţie despre libertatea de exprimare şi necesarele ori imposibilele ei limite într-o democraţie – dincolo de controverse, aşadar, animalismul manifestărilor din noaptea trecerii în noul an, de la Köln, precum şi multiplicarea lor ulterioară în mai multe ţări europene au basculat opinia publică dinspre extrema umanitaristă, intens alimentată propagandistic în 2015, pentru a justifica nesăbuita deschidere a porţilor Europei, făptuită cu preţul incomensurabil al încălcării normelor europene în materie de migraţie, azil şi liberă circulaţie.

652 de plângeri au fost depuse, după un Revelion de coşmar în piaţa centrală a Kölnului – un oraş mândru, până acum, de renumele său multicultural. Urmează, în februarie, tradiţionalul carnaval, a cărui celebritate atrage anual turişti din întreaga lume. O nouă încercare pentru un oraş care adăposteşte 10.000 de refugiaţi.

Din punct de vedere politic, zarurile par a fi fost aruncate de hoardele pe cale să provoace, dincolo de clişee, o ciocnire a civilizaţiilor în inima continentului european.

Summit-ul şefilor de state şi guverne din UE, în 18-19 februarie, ar putea fi decisiv în acest sens, pentru că va analiza bilanţul aplicării deciziilor adoptate ca răspuns la criza migraţiei şi a refugiaţilor. Germania, lăsată să-şi ducă singură povara asumată fără consultarea partenerilor europeni, începe să ameninţe cu închiderea graniţelor, dacă nu se vor înregistra progrese semnificative în instituirea corpului european de agenţi pentru paza frontierelor şi a coastelor Uniunii şi dacă nu vor fi aplicate cotele de refugiaţi decise anul trecut.

Greu de crezut, însă, că europenizarea politicii de gestionare a frontierelor va putea ţine pasul cu afluxul de refugiaţi (52.000 de noi cereri de azil în Germania, de la începutul anului). Greu de crezut că alte state ale UE mai sunt dispuse să preia din cei 1.100.000 de refugiaţi şi migranţi sosiţi în Germania în 2015, reprezentând 85% din totalul european.

Toată această realitate se reflectă direct în sondajele de opinie, tot mai defavorabile cancelarei germane, şi în opoziţia tot mai puternică din interiorul propriului partid. Alegerile regionale din trei landuri, în martie, vor fi un barometru al stării de spirit după dublul şoc al începutului de an – violenţele de la Köln şi încercarea mass-media de a le trece sub tăcere.

Ulterior, s-a aflat că şi poliţia suedeză a tăinuit, luni de zile, agresiunile sexuale comise de refugiaţi asupra a zeci de adolescente, în timpul a două festivaluri de muzică.

Tabuizarea născută din teama autorităţilor de a nu fi acuzate de rasism e un simptom al degenerării lumii democratice, din cauza corectitudinii politice duse la absurd.

Această omerta laşă subminează încrederea cetăţenilor în autorităţi la fel de grav ca eventualele abuzuri ale reprezentanţilor statului. Şi arată că europenii nu au învăţat nimic din deconspirarea tăcerii care a favorizat, din 1997 în 2013, violarea de către imigranţi pakistanezi, la Roterham şi în alte oraşe engleze, a mii de fete albe, cu vârste între 11 şi 16 ani. Poliţia, serviciile sociale şi autorităţile locale au închis ochii asupra violurilor colective, pentru a nu risca acuzaţia de rasism. E elocvent că atunci când Times a dezvăluit, într-un târziu, scandaloasa situaţie, autorul articolului a fost acuzat vehement că încearcă să stigmatizeze comunitatea anglo-pakistaneză.

Ne apropiem abrupt de decontul ipocriziei şi iresponsabilităţii în gestionarea crizei migratorii. Pentru că lumea democratică şi civilizată e agresată, pe teren propriu, de sălbatici care practică, între altele, şi acest joc sinistru al violenţei sexuale în grup numit Taharrush. Să nu uităm că Piaţa Tahrir nu a fost, în 2011, doar epicentrul Primăverii Arabe. Ci şi locul în care jurnalista americană Lara Logan a fost victima Taharrush.

Nu ştim ce-ar fi devenit micul Aylan, dacă ar fi crescut. Dar ştim că, alături de refugiaţi în adevăratul sens al cuvântului, vin, păşind peste cadavrul micuţului, şi bestii cu chip de om, care sunt pe cale să târască întreaga Europă în vârtejul unui Taharrush revărsat din bezna istoriei odată cu totalitarismul islamist.

Exemplu de Taharrush, un „joc“ ritualic de viol, din lumea arabă: