Teocraţia de la Bruxelles

FOTO AP

Marea Britanie este singura care va reuşi să iasă mai puternică din această încercare. De ce? Pentru că după referendumul care ar consfinţi continuarea parcursului european, guvernul de la Londra ar căpăta legitimitatea poporului. Cred ca este o mişcare strategică pe cât de riscantă, pe atât de spectaculoasă.

Brexit este o prelungire a Grexit, o tragedie nicidecum evitată, ci una consumată. Pentru că o parte a Uniunii Europene a murit anul trecut. Sau doar şi-a dezvăluit în ultimul ceas incapacitatea, impostura când Grecia a părăsit, moral, establishment-ul european. Acum este un pacient bolnav care a devenit şi extrem de costisitor. După mult disputatul Grexit, Uniunea Europeană nu a mai fost niciodată la fel. Dacă ar fi să judec pur sentimental avalanşa imaginilor, cu mii de oameni care aşteptau cei 60 de euro la bancomate, cu victoria demult învinsului Tsipras de la referendum, cu mazilirea nărăvaşului Varoufakis, aş spune că, pe undeva, Brexit este doar o prelungire a Grexit.

Nu mai sunt importante acum cauzele tragediei elene, deşi luate punctual, analizate şi psihanalizate converg spre concluzia mai sus enunţată. Forţarea Greciei să accepte condiţii nesustenabile pentru o salvare doar pe termen scurt a arătat o slăbiciune a comunităţii europene. Nu că negocierile conduse de Dijsselbloem, aprigul şef olandez al Eurogrup şi de Schauble, ministrul german de Finanţe şi liderul neîncoronat al economiei europene, ne-ar fi dezamăgit prin ostentativa fervoare. Nu transparentizarea acestui tip de duritate a lipsit. Ci lipsa de coerenţă în viziune. Una speculată acum mai degrabă de un gigant al Uniunii, decât de vreun nou-venit care tânjeşte după o construcţie ce îi poate oferi perisabila senzaţie că se află la masa bogaţilor. Fără să cunoaştem toată aritmetica negocierilor dintre Grecia şi UE, fără să fi extras noi înşine radicalii calculelor economice dintre Banca Centrală de la Atena şi BCE-ul lui Draghi, ne-am întrebat pe bună dreptate de ce Bruxelles-ul privea cu o falsă sau inconsistentă opoziţie spectacolul ridicării unei Grecii care nu ducea lipsă de nimic, cu pensii care care erau şi sunt deasupra multor democraţii şi industrii consacrate, cu autostrăzi (cinste lor!) care acoperă toată Elada, cu taxe culese selectiv.

Greciei i-a fost aruncat un colac de salvare, fără să pese multora că Elada plutea neconvingător pe valul care venea cu toată viteză spre UE. Salvamarul selectiv, Albionul, a lăsat impresia că a băgat pentru ultima dată mâna în buzunar şi acum face, sub o altă formă, ancestralul joc al negocierii apartenenţei la marea familie europeană.

Marea Britanie este o ţară din G7, este capitala necontestată a serviciilor financiare din această parte a lumii, este o putere militară încă importantă, este un aliat de prim rang în NATO.

Nu cred că ar fi picat premierul David Cameron în capcana ţesută de-a lungul anilor de extremistul Nigel Farage şi ar fi pledat pentru organizarea unui Brexit dacă nu ar fi avut încredere că britanicii au suficientă maturitate politică şi nu conjuncturală, atunci când e vorba de viitorul lor. Nu degeaba a picat sistemul după numărul mare de înscrieri al britanicilor dornici să voteze la referendumul de joi.

Să te sabotezi în acest fel e ca şi cum ai face un sondaj invers, le-ai cere oamenilor să îţi relateze cel mai negru coşmar şi apoi le-ai propune să îl voteze. Niciodată nu au arătat sondajele avantaj de partea celor care vor să părăsească Uniunea Europeană. Nici măcar scoţienii, care visează la independenţa de Regat, nu se văd în afara construcţiei europene. Şi asta spune multe.

Lira sterlină a fost în urcare luni, după ultimul sondaj de opinie care arăta creşterea sprijinului pentru rămânerea în Uniunea Europeană. Nu este exclus ca odioasa asasinare a parlamentarei laburiste Jo Cox de către un dezechilibrat autodeclarat naţionalist, să fi contribuit la emoţia care ajută tabăra rămânerii în UE. Ieşirea este oricum varianta cea mai proastă pentru consecinţele economice, financiare şi geopolitice. Marea Britanie este o ţară din G7, este capitala necontestată a serviciilor financiare din această parte a lumii, este o putere militară încă importantă, este un aliat de prim rang în NATO. Ar urma ani complicaţi, iar proiectul european, şi aşa şubred şi neconvingător, ar suferi o lovitură cumplită. N-aş îndrăzni să spun mortală, dar una care va tăia aripile ofilite după criza euro, după criza financiară şi cea a migraţiei.

Marea Britanie s-ar putea transforma cu succes în vârful de lance care va spune: Nu intraţi în zona euro pentru că este periculos şi nu aveţi amortizoare în caz de criză financiară.

Marea Britanie este singura care va reuşi să iasă mai puternică din această încercare. De ce? Pentru că după referendumul care ar consfinţi continuarea parcursului european, guvernul de la Londra ar căpăta legitimitatea poporului. Cred ca este o mişcare strategică pe cât de riscantă, pe atât de spectaculoasă. Cu un nou găsit şi chiar nepereche sprijin popular, pentru că s-ar transforma în singurul stat care a primit ungerea electoratului pentru a adera la UE, Marea Britanie va încerca să formeze, să forjeze şi să promoveze un fel de consens, de viziune britanică în interiorul UE, va încerca să-şi ia adepţi şi nu vor fi puţini cei care vor fi tentaţi să meargă pe o variantă în care să se confişte de o manieră programatică, în jurul unui vârf de lance atât de puternic cum este Marea Britanie, prerogativele pe care Bruxellesul le-a acumulat.

Va fi o ofensivă permanentă împotriva teocraţiei. Marea Britanie s-ar putea transforma cu succes în vârful de lance care va spune: Nu intraţi în zona euro pentru că este periculos şi nu aveţi amortizoare în caz de criză financiară. Marea Britanie se va transforma într-un avocat extrem de vocal şi de ce nu, cu ceva rezonanţă, inclusiv pentru ţări fondatoare ale Uniunii Europene, cum este cazul Franţei, unde anul viitor vor fi alegeri.

Cred totuşi că factorul politic, lupta transpartinică din interiorul Marii Britanii au făcut ca raportul celor care vor în UE şi celor care îşi doresc să părăsească Uniunea să fie atât de strâns. Cameron a monopolizat discursul politic punându-se transparent şi agresiv de partea celor care vor spune „Remain”. Premierul a refuzat conştient să joace cartea unui neconvingător echilibrului, în care să modereze dezbaterea publică. A preferat să se pună de partea celor care vor să continue în formula extinsă europeană, după ce rezultatul negocierilor cu Bruxelles-ul a fost mai mult decât generos. Dar de ce ai risca un referendum? Poate că este o lecţie mai profundă a democraţiei care ne scapă.

Şocul financiar se va auzi până în România. Regulile se vor schimba din mers, leul se va aprecia superficial şi artificial faţă de liră, iar relaţiile bilaterale de schimb şi comerţ vor suferi dramatic.

De cealaltă parte, tabăra care spune NU Uniunii Europene este condusă de fostul primar al Londrei, carismaticul Boris Johnson. Cumva a reuşit să le transmită susţinătorilor că soluţia părăsirii Uniunii este apanajul omului obişnuit, spre deosebire de bogaţii şi elitiştii care vor în UE. Măiestria lui Boris, bogatul englez născut în New York, absolvent al Bruselles School of Economics şi Oxford, este evidentă. Interesant este că şi simpatizanţii izolării sunt de acord că Regatul va fi puternic lovit în cazul unui exit, dar că suferinţa merită pentru anii de bunăstare ce vor urma. Rămâne de văzut cine va fi de acord să renunţe la liniştea existentă pentru o bunăstare de perspectivă, pe care nimeni nu a mai experimentat-o, pentru că Marea Britanie ar fi prima care spune NU unei familii europene în căutare de răzbunare. Englezii vor fi făcuţi să sufere. Pe modelul Greciei, Albionul va fi pictat şi ţintuit ca modelul negativ, pe care nimeni nu trebuie să îl mai urmeze.

Tusk, abilul preşedinte al Consiliului European, polonezul care a negociat termenii aprigi ai continuării drumului european cu premierul Cameron, a descris în termeni apocaliptici urmările unui Brexit. La fel şi arhitectul economiei UE, germanul Schauble, care a spus mai mult decât clar că o relaţie „aproximativă” cu Marea Britanie, pe modelul Norvegiei, nu este posibilă după Brexit. Piaţa unică europeană, pe care cei care susţin ieşirea din UE oricum nu o revendică, va fi de nefrecventat.

Şocul financiar se va auzi până în România. Regulile se vor schimba din mers, leul se va aprecia superficial şi artificial faţă de liră, iar relaţiile bilaterale de schimb şi comerţ vor suferi dramatic. Peste două miliarde de euro (!) este atât suma exporturilor ţării noastre în Regat, şi tot aceeaşi este şi cifra de afaceri a celor aproape 2000 de firme englezeşti care activează la noi. Românii din Regat vor fi ţinta unui UKIP la turaţie maximă.

Oricare va fi rezultatul referendumului de joi, întrebarea rămâne. Ce ne facem cu această Uniune Europeană neomogenă? Marea Britanie va fi, cu nou suflu, astrul spre care vor privi toate naţiile nemulţumite de starea economiei, de gestionarea migraţiei şi problemele financiare. Va fi capabilă noua forţă să concentreze toate energiile spre o asigurarea a respectării principiilor care au făcut din UE cel mai important proiect al ultimului secol?

Să nu uităm că weekendul ne-ar putea oferi o reaşezare şi în politica spaniolă. Peninsula votează din nou, după ce regele a dizolvat Parlamentul incapabil să formeze Guvernul, iar partidul străzii, Podemos, ar putea reuşi în sfârşit să intre în Executivul central, după ce s-a înfiripat în mai toate guvernele locale. Partidele anti-sistem şi chiar extremiste au dat lovituri serioase în Germania, Austria, Franţa şi mai nou în Italia. Nordicii cunosc aceeaşi transformare. România e următoarea. Să ne temem sau să ne bucurăm?