Tristeţea unei Europe a marilor inegalităţi sociale

Promisiunea centrală a proiectului european a fost o încercare de a egaliza nivelul de viaţă şi şansele de viitor, pe spaţii din ce în ce mai extinse, pe măsură ce noi ţări se adăugau edificiului UE.

Realitatea lui 2017 vine să consemneze, dacă nu o nereuşită totală, cel puţin decalaje enorme care alimentează un euroscepticism pe cale să se cronicizeze în mai multe ţări din Europa centrală şi de est, cu problemele politice de perspectivă aferente. Şi pe bună dreptate, atâta timp cât, în sectoare esenţiale, banii europeni injectaţi nu au fost dirijaţi către categoriile sociale generatoare de profit social de perspectivă îndelungată. Discuţia asta priveşte (sau ar trebui să privească) îndeosebi acele zone, precum învăţământul, care produc forţa de muncă înalt calificată, cea care, mai apoi, într-un sistem gândit coerent pe baza unei viziuni naţionale, se integrează în sectoarele care generează acum profitul exponenţial, adică cercetarea şi dezvoltarea şi, mai apoi, industriile creatoare de produse de înaltă tehnologie.

Între aceste „categorii sociale generatoare de profit social cu perspectivă îndelungată“ se numără învăţământul, adică tocmai zona neglijată cu perseverenţă de liderii politici ai României post-revoluţionare, absolut convinşi că, aşa cum lor nu le-a trebuit şcoală „ca să ajungă ceva în viaţă“, apoi de ce ar trebui ca aici să numească oameni competenţi care să genereze legile necesare pentru a motiva sistemul de învăţământ să nu mai fie un loc de refugiu în care ajungi doar pentru că nu mai ai altă şansă.

Situaţie comună pentru statele din partea noastră de Europă, căci iată, folosind datele Comisiei Europene, cum arată tabloul care prezintă diferenţele uriaşe, aproape incredibile, în nivelul salarial al corpului profesoral din estul şi vestul Europei noastre declarate unite şi prospere. Aveţi aici un raport difuzat de Comisia Europeană şi realizat de Institutul „Eurydice“, reţeaua de informaţie din Europa în domeniul educaţiei. Tabelele privind România sunt la paginile 80-81.

Concluzia lor este că un profesor de şcoală primară şi gimnazială din România câştigă de 21 de ori mai puţin decât un coleg al său din Luxemburg, adică are un salariu brut anual de 3583 Euro anual faţă de 72.000 Euro, cât ia cel din Luxemburg. Salariul unui profesor (raportat la PIB per locuitor) este de 126,9% în Portugalia, de 122% în Spania şi de 120,9% Germania. În partea opusă a clasamentului avem Letonia, Lituania şi Slovacia unde salariul minimal al profesorilor este cel mai scăzut în raport cu media economiei naţionale (adică mai puţin de 60% din PIB-ul pe locuitor). De notat că aceste date reflectau deja procesul de creştere a salariilor din domeniu în toate ţările din est, dar complet, absolut complet insuficiente în raport cu baza salarială din Occidentul european.

Salariul anual minimal în Euro al profesorilor din UE

De înţeles toate acestea în contextul în care, la începutul acestui an, iată care erau diferenţele în materie de salariu minim între ţările europene, o hartă a eşecului politicilor regionale ale Comisiei Europene şi care conturează, mai bine decât orice, configurarea unei Europe cu mai multe viteze, generate nu de decizia politică, ci de realitatea vieţii de fiecare zi:

Problema cea mai gravă este, pe de o parte, o demotivare reală a corpului profesoral şi o lipsă de atractivitate a profesoratului ca profesie în condiţiile salariale binecunoscute. Dar mai este ceva, la fel de important: lipsa unei viziuni naţionale asupra priorităţilor de dezvoltare a diverselor sectoare economice, ceea ce face ca, în continuare, tinerii să aleagă profesii pentru domenii fie supra-saturate, fie fără un viitor real în măsura în care priorităţile de mâine sunt absolut aleatorii, de unde şi ofertele de muncă cu perspectivă medie şi lungă.

Deocamdată, amatorismul politic în domeniu face ca, în continuare, an de an, problema la început de an să fie aceeaşi discuţie, la limita penibilului, cea legată de lipsa manualelor şi starea deplorabilă a unor unităţi de învăţământ, mai ales în mediul rural. Când ar trebui să urmeze oare - dacă vreodată va fi realizată la modul serios - discuţia fundamentală asupra proiectului de ţară în care să fie desemnate domeniile în care statul se angajează să fie făcute investiţiile prioritare şi unde, în consecinţă, să fie garantate locurile de muncă pentru tineri cu calificare corespunzătoare? Nu este vorba despre un plan oarecare, clădit, aşa cum ne este obişnuinţa istorică, „din cuţite şi pahare“ şi cu rol exclusiv electoral. Deloc. Este vorba, sau ar trebui să fie vorba, despre o viziune naţională care să prioritizeze domenii de dezoltare şi pe baza căruia să se înceapă aducerea de fonduri europene dirijate exclusiv înspre aceste priorităţi. Trebuia făcut de mult, atunci când guvernanţii noştri de toate culorile politice au ignorat fondurile europene. Acum va fi şi mai greu ca înainte deoarece, odată cu BREXIT-ul, fondurile europene vor fi mai puţine şi, în consecinţă, regulile de eligibilitate vor fi mai stricte.

Dar asta nu înseamnă că o asemenea viziune coerentă nu trebuie să existe deoarece, numai astfel, principiile care stau la baza dezvoltării României vor fi predictibile pentru partenerii noştri europeni care vor şti pentru ce anume alocă banii şi, în primul rând, pentru proprii cetăţeni, cei care vor căpăta încredere că se poate oferi o perspectivă credibilă pentru copiii lor. În acest sens, investiţia în învăţământ trebuie înţeleasă exact în termenii în care gândesc şi îşi proiectează viitorul naţiunile industrializate. Adică garanţia, singura garanţie reală, pentru realizarea saltului tehnologic (sau posibilitatea de urma acest salt destul de repede). Saltul tehnologic a început deja, este condiţia sine qua non pentru supravieţuire şi pentru evitarea situatiei de a deveni un stat dependent, exclusiv îndatorat, chiar la modul absolut, furnizorilor de tehnologie.

Ce pregătim, cum pregătim, asta vom avea. Asta vom fi. Cu cine ne pregătim viitorul? Întrebarea este încă larg deschisă, iar în lipsa unui răspuns credibil, coordonat financiar şi politic cu noul proiect european care se construieşte acum, riscăm să rămânem într-o periferie a supravieţuirii, iar tinerii ne vor pleca în continuare spre alte orizonturi. Cine va realiza, totuşi, când, cu cine, cu ce mijloace, tabloul practic al priorităţilor de dezvoltare ale României pe următorii 30-50 de ani? Adică tocmai ceea ce fac toate centrele de prognoză (economică, politică şi de securitate) din ţările dezvoltate din UE? Totuşi, asta ar trebui să fie uşor de făcut în România care, conform cifrelor prezentate în mod oficial, înregistrează constant unul dintre cele mai înalte ritmuri de creştere economică din Europa, nu-i aşa?