Un imperativ al Occidentului: Nu pierdeţi Turcia!
0
Mai multe ţări membre ale UE, în frunte cu Germania, au pledat în cadrul Consiliului European de săptămâna trecută pentru o reducere sau o „redirecţionare“ a finanţării legate preaderarea Turciei, cu scopul de a semnala dezacordurile cu Ankara, motivul fundamental fiind evoluţia statului de drept şi a democraţiei care merge într-o direcţie greşită, după cum a declarat, la recentul Consiliu European din weekend, doamna Merkel.
E deja o nuanţă, după ce, în timpul recentei campanii electorale, cancelarul german propusese chiar să oprească negocierile de aderare a Turciei la UE.
E adevărat că cei mai mulţi lideri europeni nu vor să respingă definitiv un partener strategic, Turcia reprezentând un factor esenţial în limitarea afluxului de migranţi sau în lupta împotriva terorismului jihadist. Totuşi, mulţi dintre ei au exprimat constant critici faţă de Turcia, cu care tensiunile au escaladat în urma amplelor epurări efectuate de Ankara după puciul eşuat din 15 iulie 2016. UE a îngheţat, anul trecut, deschiderea de noi capitole în cadrul negocierilor de aderare începute în 2005, atâta timp cât abuzurile legate de drepturile omului continuă, se motivează în luările de poziţii ale liderilor europeni la Consiliu.
În două mesaje separate ale oficialilor turci, Ankara încearcă să anunţe atât deschiderea, cât şi dorinţa de refacere a relaţiilor bilaterale. Astfel, în cadrul publicaţiilor Consiliului European de Relaţii Externe, purtătorul de cuvânt al Preşedintelui Erdogan, Ibrahim Kalin, a publicat, la 4 octombrie, un text de referinţă, Cum să resetăm relaţiile turco-europene. Materialul în cauză reflectă pe deplin abordarea Ankarei asupra acestor relaţii şi prezintă direct şi fără perdea acuzaţiile reciproce ale părţilor, dar prezintă şi dependenţa directă în materie de securitate şi prosperitate UE-Turcia, asumată de către partea turcă. Însă textul e şi mai relevant pentru elementele de perspectivă pe care le deschide, mai ales prin dorinţa refacerii relaţiilor şi printr-un adevărat strigăt de ajutor nerostit în material pe care Turcia îl adresează Occidentului, de a nu fi împinsă afară din zona europeană.
Cel de-al doilea mesaj aparţine Ministrului turc de Externe, Mevlut Cavasoglu, şi a fost adresat Germaniei înaintea Consiliului European de toamnă, printr-un interviu publicat în Der Spiegel, acolo unde se arată că Turcia doreşte să repare relaţiile cu Germania şi a subliniat că speră să poată reface legătura cu statul în care trăiesc circa 3 milioane de turci. Şeful diplomaţiei turce susţine că nu sunt temeiuri serioase pentru probleme între Germania şi Turcia şi că e dispus să genereze apropierea, în măsura în care şi Berlinul e de acord cu o apropiere graduală pentru depăşirea diferenţelor.
De la suspendarea integrării, la redirecţionarea fondurilor de preaderare ale Turciei
Ideea redirecţionării fondurilor de preaderare e un semnal puternic, dar nu o rupere a relaţiilor UE-Turcia. Un asemenea act a mai avut loc de fiecare dată când progresele unui stat asociat într-un domeniu al reformelor, în perioada negocierilor, nu au fost suficiente, iar scopul redirecţionării a fost salvarea resurselor pentru scopuri directe mai importante. Ideea este ca banii să fie direcţionaţi de la guvern spre domenii ca migraţia sau organizaţiile neguvernamentale turce, fără să existe, însă o concluzie a Consiliului European în această direcţie. Turcia era beneficiară, în actualul exerciţiu bugetar 2014-2020, a 4,45 miliarde de euro, din care s-au cheltuit doar 368 de milioane de euro până în prezent.
Era natural ca Uniunea Europeană să marcheze cu un semnal concret nemulţumirea şi dezacordul profund pentru modul în care sunt interpretate şi aplicate valorile comune, care sunt fundamentul documentelor de iniţiere a negocierilor pentru aderarea Turciei la UE. E la fel de ipocrit să spui astăzi că negocierile continuă când acestea sunt, de fapt, blocate, şi sunt blocate de mai mulţi ani din motive diferite de urmările tentativei ratate de puci din iulie 2016, dintre care cele mai importante ţin de raportarea Turciei la Cipru, membru al UE, şi problematica Ciprului de Nord, republică separatistă recunoscută doar de Turcia.
Problematica majoră de natură strategică, de securitate şi apărare, dar şi de interes major geopolitic, atât pentru Uniunea Europeană cât şi pentru SUA, este aceea de a evita, în această perioadă de nervozitate maximă şi tangaj general, să antagonizeze pe deplin Turcia, respectiv de a nu pierde Turcia din Occident, de a nu lăsa ca această relaţie UE-Turcia, statura de membru al NATO a Turciei, respectiv relaţia bilaterală SUA-Turcia să se degradeze la un nivel de la care Turcia să se înstrăineze şi să fie pierdută.
O Turcie de capul ei sau implicată în acorduri în alte orizonturi nu avantajează în nici un caz Europa, Occidentul şi în niciun caz România.
Turcia are un statut special şi l-a avut încă de la intrarea sa în NATO. Are o valoare strategică unică, dar şi o poziţie geografică de neinvidiat, un pilon NATO şi o poziţie de enclavă şi barieră, fiind vecină cu instabilitatea din Orientul Mijlociu şi lumea arabă, cu suma radicalismelor şi contradicţiilor sale, Rusia şi Iranul şiit, dar şi gardian al strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. În plus, Turcia a mai trecut prin epoci de incongruenţă de valori, a avut pedeapsa cu moarte până relativ recent, a trecut prin lovituri militare de trei ori în existenţa sa în cadrul Alianţei şi printr-o intervenţie într-un stat membru al UE, Ciprul, dar şi printr-o rivalitate constantă cu multe ciocniri cu un stat membru NATO, Grecia. Şi totuşi, nimeni nu a pus problema eliminării Turciei din NATO sau a îndepărtării ei de Occident în toată această perioadă, aşa cum o fac multe voci astăzi.
Politica externă se face cu inima şi valorile, cu idealuri şi viziune, dar şi cu realism şi nuanţe. Or acest realism trebuie să pondereze pornirile voluntariste excesive europene de îndepărtare a Turciei de Occident. Există un strigăt de ajutor general şi o deschidere în refacerea legăturilor lansat atât de ministrul de Externe Ceavusoglu faţă de Germania, cât şi în articolul programatic al purtătorului de cuvânt al Preşedintelui Recep Tayyip Erdogan în publicaţia European Council for Foreign Relations. Unor asemenea mesaje trebuie ca europenii să le răspundă cu raţiune, ponderare şi formule de angajare, nu cu respingeri, refuzuri şi uşi trântite. Chiar şi pentru că interdependenţa economică este enormă şi pentru că securitatea Europei depinde de Turcia şi reciproc. O Turcie de capul ei sau implicată în acorduri în alte orizonturi nu avantajează în nici un caz Europa, Occidentul şi în niciun caz România.
Preşedintele turc Recep Taryyip Erdogan FOTO EPA
Relaţiile turco-europene pe drumul spre coliziune: acuzaţii grave de la Ankara
Acuzaţii reciproce din ce în ce mai grave definesc astăzi relaţiile dintre Ankara şi Bruxelles. Ele vin într-un moment în care rivalităţile şi divergenţele s-au acutizat la maximum, deşi stabilitatea şi securitatea ambelor părţi ţine tot mai mult de consolidarea unei relaţii reciproce, pe care numeroase cancelarii europene o văd ca imposibilă în era Erdogan, pe baza acuzaţiilor de represiune în masă de după tentativa de lovitură de stat din 15 iulie anul trecut.
În cadrul publicaţiei Consiliului European de Relaţii Externe, purtătorul de cuvânt al Preşedintelui Erdogan, Ibrahim Kalin, a venit cu un text de referinţă, Cum să resetăm relaţiile turco-europene. Materialul în cauză reflectă pe deplin abordarea Ankarei asupra acestor relaţii şi prezintă direct şi fără perdea acuzaţiile reciproce ale părţilor, dar prezintă şi dependenţa directă în materie de securitate şi prosperitate UE-Turcia, asumată de către partea turcă. Însă textul e şi mai relevant pentru elementele de perspectivă pe care le deschide.
Pe scurt, Turcia acuză Occidentul, statele europene şi UE, în particular, de dublu standard la nivel diplomatic şi ca raportare la suveranitatea naţională a Turciei, de lipsă de respect faţă de alegerile poporului turc şi faţă de conducătorul său, Preşedintele Tayyp Recep Erdogan, faţă de rolul Turciei ca partener european în materie de securitate şi parte a relaţiilor comerciale cu statele UE, de lipsă de sprijin ba chiar de tolerare a activităţilor organizaţiilor teroriste declarate de Ankara - PKK, recunoscută ca atare şi de Bruxelles, FETO - organizaţia Hizmet a lui Fetulleh Gulen, acuzată de tentativă de lovitură de stat, respectiv Daesh-Stat Islamic, cu care Turcia luptă concomitent la ea acasă dar şi în Irak şi Siria.
Fireşte că unele tonuri sunt inacceptabile şi trădează componenta non-analitică, politică şi câteodată frizând propaganda destinată propriului public din articolul cu pricina, care reclamă acelaşi lucru de la pornirile populiste, xenofobe, anti-islamice şi anti-migraţie de la nivel european. Turcia s-a schimbat de acum 10 ani, dar nici UE nu mai e aceeaşi ca în anii 2000. Turcia şi-a triplat populaţia din anii ’60, iar PIB-ul a crescut de 80 de ori faţă de 1963 şi de 5 ori de la preluarea puterii de către preşedintele Erdogan (e adevărat, în termeni nominali).
Alunecarea antidemocratică a regimului de la Ankara e la fel de puţin contestabilă pentru analişti ca şi creşterea extremei drepte, populismului şi a islamofobiei în Europa.
Şi Europa, de la bastionul democraţiei, libertăţilor şi a multiculturalismului, care au făcut-o atractivă ca model, astăzi e spaţiul creşterii extremismului de extremă dreapta, populismului şi a urii faţă de imigranţi. Cât despre integrarea Turciei în UE, subiectul e blocat politic, gripat birocratic şi împotmolit de-a dreptul în divergenţele născute de blocarea admiterii oficialilor turci în statele europene în campania pentru referendumul de modificare a Constituţiei.
Dacă acuzaţiile sunt simplu de formulat - şi merită urmărite pentru componenta lor realistă, acolo unde se manifestă, chiar dacă rămân în spaţiul multor excese de limbaj şi de interpretare - interesantă e formula propusă pentru reconciliere. E adevărat că textul nu vorbeşte despre diferenţele de intepretare asupra teroriştilor – cu titlu individual, nu în masă – respectiv condamnarea arestărilor pe categorii întregi pentru rivalitatea faţă de preşedinte, care e interpretată la nivel european drept libertate de exprimare şi poziţie politică.
E contestată de plano ideea declarării FETO ca organizaţie teroristă de către Ankara, ca şi interpretarea turcă a kurzilor din Irak şi Siria care luptă împotriva Stat Islamic drept terorişti sau membri asociaţi PKK. În plus, alunecarea antidemocratică a regimului de la Ankara e la fel de puţin contestabilă pentru analişti ca şi creşterea extremei drepte, populismului şi a islamofobiei în Europa, în timp ce relaţiile militare cu Rusia şi creşterea apropierii de Moscova e considerată ostantativă şi nerealistă de către Occident, dar sfidătoare prin esenţă, antrenând interpretarea privind nesiguranţa Turciei ca aliat.
Pentru viitor, Turcia propune o formulă de resetare, reconciliere şi relansare a relaţiilor care, în sine, e un pas important înainte ce merită considerat cu atenţie, cu precădere când vorbeşte despre sprijinirea preocupărilor legitime de securitate ale Turciei, ca aliat în cadrul NATO, relansând încrederea reciprocă, respectul şi solidaritatea cu statul turc, că place sau nu persoana sau politicile lui Erdogan, care sunt natural criticabile prin prisma valorilor europene, fireşte.
Apoi, relansarea relaţiei Europei cu statele Islamului e de primă importanţă, pentru a evita radicalizarea şi câştigul pe care-l obţin jihadiştii în miezul Europei. Dianetul şi parteneriatul Islamului politic moderat dar „adevărat“ al Turciei sunt de preferat ca parteneri şi pot fi de ajutor în faţa radicalismului, jihadismului şi pervertirii religiei musulmane în forma în care are loc în Occident, de unde vin luptătorii străini în zona Daesh, ameninţând deopotrivă Turcia şi statele europene cu acţiuni teroriste.
Fără a mai vorbi că Turcia este crucială pentru securitatea Europei, aşa cum sprijinul european e crucial pentru Ankara şi securitatea Turciei. Iar articolul citat, dincolo de formule ritualice, conţine şi acest strigăt de ajutor şi dorinţa a Ankarei de a nu împinge Turcia spre răsărit, lumea arabă sau terţe orizonturi, ci să o menţinem angajată şi angrenată în Occident şi în lumea civilizată.
Angela Merkel şi Recep Tayyip Erdogan FOTO EPA
Turcia-Germania: de la coliziune spre reconstrucţia relaţiilor, după eliberarea luptătorilor pentru drepturile omului
Relaţiile dintre Turcia şi Germania sunt la un nivel extrem de scăzut, după două încercări repetate ale unei comisii parlamentare germane de a vizita baza de la Incirlic şi decizia de mutare a forţelor în Iordania, după disputele privind blocarea campaniei electorale pentru referendumul turc de către Germania, care a interzis şi sosirea oficialilor turci cu acest scop, după nenumărate proteste privind arestările de după tentativa de puci, sub acuzaţii de gulenism, şi mai ales după nerespectarea de către UE a acordului privind refugiaţii, care presupunea investiţii de 3 mld. euro în ajutoare în taberele de refugiaţi sirieni din Turcia, acolo unde nu au ajuns nici 1 mld.
După încheierea campaniei electorale din Germania, partea turcă a dat semnale tot mai consistente privind dorinţa şi perspectiva îmbunătăţirii relaţiilor cu Germania. Mai mult, gesturi directe au fost făcute de către Ankara, însă cum Angela Merkel negociază azi coaliţia, e puţin probabil să altereze aceste negocieri interne prin gesturi bruşte, mai ales că semnalele transmise de Turcia nu sunt încă concludente, nici suficiente pentru aşteptările Germaniei.
Ministrul turc de Externe, Mevlut Cavasoglu, a declarat pentru Der Spiegel, că doreşte să repare relaţiile stranii şi îndepărtarea de Germania. El a subliniat că speră să poată reface legătura cu statul în care trăiesc circa 3 milioane de turci. Şeful diplomaţiei turce susţine că „nu sunt temeiuri serioase pentru probleme între Germania şi Turcia“ şi că, „dacă faceţi un pas spre noi, vom face sigur şi noi un pas spre voi“.
Principala temă în divergenţă rămâne fricţiunea dintre cele două state privind închiderea în spatele gratiilor a mai multor cetăţeni germani, în special jurnalişti şi apărători ai drepturilor omului, reprezentanţi ai unor organizaţii neguvernamentale şi analişti critici care au fost arestaţi pentru acuzaţii legate de terorism şi susţinerea organizaţiei lui Fetullah Gulen, Hizmet, a ziarelor, jurnaliştilor, activiştilor, judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor şi absolvenţilor de toate profesiile ale şcolilor lui Gulen.
Înainte, dar mai ales după tentativa de lovitură de stat din 15 iulie 2016, un număr mare de germani sau de turci cu cetăţenie dublă, inclusiv germană, au căzut pradă acţiunilor de epurare şi a celor vindicative, fapt care a dus la fricţiuni majore între Berlin şi Ankara. Acuzaţiile de terorism pe această bază, ca şi cele de susţinere a celor implicaţi, au fost considerate absurde şi condamnate de către Germania, care a susţinut că arestările resortisanţilor săi sunt nefondate şi a solicitat punerea lor imediată în libertate, mai ales că şi acuzaţiile au întârziat, deşi cetăţenii germani şi europeni se aflau închişi de mai mult timp în închisorile turce. De altfel, săptămâna aceasta, jurnalistul Mesale Tolu, urmează să compară deja în instanţă sub acuzaţiile de terorism invocate de autorităţile turce pentru activitatea sa şi apropierea de gulenişti.
O componentă a divergenţelor rămâne acordul bilateral UE-Turcia privind refugiaţii, acolo unde UE este datoare şi nu a livrat pe măsura angajamentelor sale şi a aşteptărilor turce.
Aşteptările părţii germane au fost prezentate public (în absenţa unui comentariu oficial al Cancelarului Merkel, prins în negocierile de realizare a coaliţiei de guvernare) de către un fost viceministru de Externe german, Michael Roth, citat de Die Welt. Acesta susţine că Berlinul rămâne deschis pentru negocieri şi discuţii cu partea turcă, dar va continua să fie vocal în legătură cu cetăţenii săi rămaşi în închisorile turce, după arestări injuste şi inexplicabile.
Cel mai probabil, acesta semnalează Ankarei că ar trebui să facă un număr de paşi concreţi în planul eliberării cetăţenilor germani şi europeni din închisorile sale înainte de a putea deschide dialogul concret şi constructiv cu Berlinul.
O componentă a divergenţelor rămâne acordul bilateral UE-Turcia privind refugiaţii, acolo unde UE este datoare şi nu a livrat pe măsura angajamentelor sale şi a aşteptărilor turce. De altfel, subiectul afectează direct şi România, care s-a confruntat în ultima vreme cu un adevărat val al emigranţilor pe mare veniţi din Turcia, acolo unde, după propriile relatări, migranţii şi refugiaţii au fost urcaţi chiar cu forţa în vase.
Tentaţia redeschiderii unui coridor către UE prin România, care nu e destinaţie a migranţilor, ci doar stat de tranzit, pe unde refugiaţii ameninţă să se verse către Germania, mai departe, este un semnal al nemulţumirilor turce în creştere. Şi dacă pe alte rute măsurile restrictive şi sancţionatorii au fost luate din plin, România este expusă nu atât prin numărul de migranţi, cât prin faptul că, dacă aceştia scapă de vigilenţa autorităţilor naţionale şi ajung către Europa, se va aşeza blamul pe capacitatea ţării noastre de gestionare a frontierelor, în perspectiva presiunilor şi discuţiilor privind accesul în spaţiul Schengen.
Se încarcă comentariile...
