Un statut special în UE

Formula din titlu descrie ce a obţinut Marea Britanie la Consiliul European din 18-19 februarie. Cel puţin aşa a declarat David Cameron, imediat după ce a încheiat negocierea cu ceilalţi 27 de lideri din UE. Cu două ore înainte, François Hollande afirmase că britanicii nu vor beneficia de un statut special. Cine are dreptate?

Culmea e că textul acordului – care va fi depus la Naţiunile Unite, ca acord internaţional – lasă să se înţeleagă orice. Nu e prima dată, de altfel, când limba politico-diplomatică vorbită la Bruxelles, aproape neinteligibilă pentru cetăţean, dă dreptate fiecăruia şi tuturor. E valabil pentru toate cele patru dosare pe care premierul Cameron le-a pus pe masa europenilor, în noiembrie trecut.

Astfel, în chestiunea relaţiei Londrei cu zona euro, putem citi că Banca Centrală Europeană, Eurogrupul, instanţele care supraveghează crizele financiare nu vor putea decide ceva pentru britanici. Dar avem, în textul acordului, şi contrariul: Uniunea Economică şi Monetară trebuie să fie aprofundată, iar orice discriminare între persoane fizice sau morale care ar fi bazată pe moneda ţării de rezidenţă e exclusă. În orice caz, Cameron nu a reuşit să impună ideea că Uniunea ar avea mai multe monede. Secţiunea despre competitivitate e cea mai scurtă, iar ideea ei principală – UE trebuie să încurajeze consolidarea pieţei interne, în primul rând diminuând poverile fiscale asupra firmelor – pare să fi fost cel mai banal truism abordat. A treia secţiune a înţelegerii de la Bruxelles e foarte greu de priceput de către un cititor nespecialist. Ea spune, pe scurt, că principiul unei integrări politice exclude Marea Britanie. Dar şi reversul: statele-membre care vor mai multă integrare o pot face. În privinţa mecanismului subsidiarităţii, care beneficiază de o reglementare detaliată în Tratatul de la Lisabona, acordul din 18-19 februarie cere Consiliului să introducă pe ordinea sa de zi analiza oricărei legislaţii europene, care a fost blocată de avizele reprezentând 55%  din voturile atribuite parlamentelor naţionale, astfel încât statele membre să poată îngropa respectivul proiect. În fine, în chestiunea prestaţiilor sociale, acordul discriminează două categorii: copiii şi muncitorii detaşaţi. Astfel, s-a căzut de acord că alocaţiile familiale vor fi indexate în funcţie de nivelul de trai din ţara de origine a copilului, când părintele său vine să muncească în Marea Britanie. Se spune, de asemenea, că muncitorii din alte state-membre care sunt parte a unui „aflux masiv” nu vor primi, vreme de maximum 7 ani, alocaţiile sociale non-contributive decât treptat. Pentru europenii care nu sunt sceptici precum conservatorii britanici, textul reaminteşte, totuşi, că libertatea de circulaţie face parte din piaţa internă.

Dincolo de lecturile posibile ale acordului încheiat de cei 28, e evident că, într-un moment în care criza refugiaţilor domină agenda din statele-membre, scoţând în evidenţă cât de greu se construieşte solidaritatea comunitară, britanicii ne obligă, pe fiecare european în parte, să răspundem la o altă întrebare: câte excepţii putem accepta? Nu greşesc cei care văd în acest episod un posibil precedent periculos: cine ar putea împiedica orice alt partid de guvernământ dintr-o ţară UE să propună un alt referendum, pentru a obţine un alt statut special? Nu greşesc nici cei care cred că ideea lui Cameron de a-i discrimina pe estici ar putea inspira şi alţi vestici, conducând în acest fel la reinventarea unui vechi clivaj, dominant în perioada Războiului Rece.

Public, şefii de stat şi de guvern au salutat rezultatele compromisului smuls după 30 de ore de negocieri. Nici măcar unul nu a insistat asupra „detaliului” din text, introdus după prima secţiune, ca şi la începutul celei de-a treia, în care se spune că substanţa statutului special creat pentru UK va fi integrată în Tratate, la o viitoare modificare a acestora. S-a întâmplat aşa, fiindcă ideea de bază era ca negocierea de acum să nu ducă la schimbări ale actualei infrastructuri juridico-politice, înainte de referendumul britanic. Nici n-ar fi timp. Data acestuia a fost fixată pe 23 iunie. Parlamentul European se va pronunţa, la rândul său, doar dacă britanicii vor opta pentru validarea acordului de la mijlocul lui februarie.

Adversarii lui Cameron au reacţionat în chip previzibil. Astfel, liderul laburist Jeremy Corbyn a spus că va face campanie pentru rămânerea Marii Britanii în Uniune, chiar dacă – a adăugat el – obiectivul premierului a fost calmarea adversarilor săi din Partidul Conservator, nu interesul ţării. Nigel Farage, şeful UKIP, a vorbit despre un „truly pathetic deal”, adăugând: „trebuie să încetăm să mai transferăm zilnic la Bruxelles 55 de milioane de lire”, suma reprezentând contribuţia Marii britanii la bugetul Uniunii. Vedeta naţionaliştilor scoţieni, Nicola Sturgeon, a reiterat promisiunea unui nou referendum despre independenţa Scoţiei, în cazul unui vot majoritar pentru ieşirea din Europa. Liberal-democraţii au promis că vor vota pentru rămânerea în UE. Cel mai interesant episod politic l-a avut în centru pe primarul Londrei, conservatorul Boris Johnson, care a anunţat că, la fel ca şase membri ai cabinetului, va susţine campania Brexit. E singura lui şansă de a ajunge premier, a comentat Farage. Adevărul e că-i greu să distingi câtă politică internă şi câtă politică europeană e în dezbaterea provocată de Cameron.

Altfel, Comisia Electorală Centrală din Rusia a anunţat că e gata să vină să supravegheze referendumul din iunie...