Uniunea în 2015
0
Pentru europeni, 2015 a fost un an de criză. De fapt, au fost mai multe, nu doar una. Crize mai vechi, dar înrăutăţite acum, şi altele noi. Datoriile Greciei şi războiul din Siria intră în prima categorie, criza migraţiei şi atacurile teroriste – în a doua.
În cazul grecilor, emoţiile au fost mari: s-a ajuns până în punctul în care ieşirea Atenei din zona euro a fost discutată public, de către înalţi responsabili europeni, după ce multă vreme a fost doar o speculaţie de presă. Incertitudinea politică a agravat lucrurile: două alegeri şi un referendum, într-un singur an, nu sunt uşor de ţinut nici în ţări mai aşezate. Arogant cu ceilalţi europeni şi sucit în propria ţară, Alexis Ţipras a ieşit, totuşi, cu bine din confruntările cu alegătorii, iar Grecia a primit alte trei sute de miliarde, ca şi păsuire pentru rambursări.
Criza refugiaţilor a început în Balcanii de Vest. Mai precis, în primele luni ale lui 2015, zeci de mii de albanezi, kosovari şi sârbi au luat cu asalt Germania. Se vedea, încă o dată, că sărăcia nu ţine cont de frontiere. La mijlocul anului, numărul celor care ajungeau în inima Europei din afara ei era însă mai mare decât al migranţilor balcanici, iar mulţi dintre ei veneau împinşi de război, nu de foame. Ordinul de mărime s-a schimbat şi el, trecând de la zeci la sute de mii. Balcanicii au fost întorşi acasă, după ce ţările lor – candidate la integrare, fie şi în chip potenţial – au fost declarate „sigure”. Cu sirienii, afganii şi irakienii nu a fost aşa simplu. Germania a decis, la începutul toamnei, că va ţine uşile deschise, dar decizia aceasta n-a stârnit simpatie peste tot. Ungaria a fost prima care a ridicat garduri în calea săracilor lumii, alţii i-au urmat exemplul. Câteva luni bune s-a discutat despre mutarea unei părţi dintre cei care au ajuns în Italia, Grecia şi Spania în alte state-membre. Patru capitale s-au opus, apoi operaţiunile s-au poticnit peste tot. Din 160 de mii, câţi urmau să fie relocaţi, doar câteva sute au ajuns la destinaţie. Mai târziu, în decembrie, s-a „descoperit” că turcii ar fi gata să oprească „valul”, dacă primesc ceva bani, deşi ei cereau asta de vreo doi ani. Li s-au promis 3 miliarde. Libanezii, iordanienii, egiptenii ş.a. n-au fost încântaţi să afle ce hatâr a fost făcut Ankarăi. Suntem, însă, departe de rezolvarea dosarului: sunt în curs discuţii despre schimbarea Acordurilor Schengen şi a Convenţiei de la Dublin, care priveşte dreptul la azil.
Atentatele din Franţa – mai întâi în ianuarie, apoi în noiembrie – au creat panică nu doar la Paris, ci în întreaga lume. Primul atac a fost îndreptat, în strigăte de „Allahu akbar”, împotriva redacţiei de la Charlie Hebdo şi a unui magazin evreiesc. Al doilea a avut drept ţintă un club în care se cânta rock şi mai multe terase, iar revendicarea a venit de la Daesh. Solidaritatea cu francezii a fost impresionantă. Inclusiv atunci când Parisul a invocat, pentru prima dată, articolul 42.7 din Tratatul UE, care cuprinde aşa-numita „clauză de apărare mutuală”. Preşedintele Hollande a decis să sporească atacurile asupra Siriei, unde francezii interveniseră deja, în numele dreptului la legitimă apărare. I-au urmat exemplul britanicii, un sprijin important pentru coaliţia internaţională, care include peste 60 de state. Dosarul sirian s-a complicat, însă, după intrarea explicită a Rusiei în conflict, la apelul lui Assad. Deşi o vreme s-a crezut că încheierea acordului nuclear cu Iranul va facilita dialogul politic dintre americani, europeni şi ruşi în întreg Orientul Mijlociu, nu s-a întâmplat aşa nici în Siria, nici în Yemen, unde a izbucnit un alt proxy war între Iran şi Arabia Saudită. În Siria, spre deosebire de ruşi, care au interesul de a-l menţine pe Assad la putere, europenii vor ca tranziţia să-l excludă. Intervenţia la sol e, deocamdată, exclusă de europeni. Un incident major a survenit spre sfârşitul anului: un avion rusesc a fost doborât de turci, după ce încălcase spaţiul aerian al aliatului nostru din NATO. Au urmat sancţiuni economice severe şi răcirea relaţiilor dintre Ankara şi Moscova. Europenii nu şi-au propus să arbitreze între cele două puteri vecine. Ambiţia lor e, de fapt, mult mai mare: aceea de a media conflictul dintre şiiţi şi sunniţi, un dosar în care diferendul dintre Turcia şi Rusia e departe de a fi singurul.
Crizele legate de euro, de refugiaţi şi de politica externă a UE au influenţat dezbaterile electorale din majoritatea statelor membre care au ţinut alegeri în 2015. În general, partidele de la guvernare au fost acuzate că n-au dat răspunsuri convingătoare crizelor enumerate mai sus. În anul care se încheie, victorii clare în alegeri au obţinut doar conservatorii, care au câştigat legislativele în Marea Britanie şi Polonia, în cazul din urmă, după ce îşi adjudecaseră şi preşedinţia. În rest, spectrul politic a rămas foarte divizat şi în Estonia, unde au câştigat liberalii anti-ruşi, şi în Portugalia, unde stânga a venit la guvernare, deşi ieşise pe locul al doilea, şi în Finlanda, unde centrişii conduşi de un milionar din domeniul IT s-au aliat cu naţionaliştii, şi în Danemarca, unde Venstre a format un guvern ultra-minoritar, sau în Croaţia, unde scrutinul a produs o criză politică de proporţii, după apariţia unui partid centrist transformat în arbitru al formării majorităţii.
Tot în 2015, în UE s-au ţinut mai multe referendumuri, cu teme dintre cele mai diverse: de la vânarea turturelelor (Malta) la finanţarea partidelor (Polonia), de la scăderea vârstei minime pentru prezidenţiabili (Irlanda) la durata maximă a unei cariere ministeriale şi votul străinilor (Luxemburg), de la acordul cu creditorii internaţionali (Grecia) la votul electronic (Bulgaria). Se caută legitimitate, prin orice mijloace. Poate în 2016 va fi mai bine...
Se încarcă comentariile...
