Votul elveţian şi dublul standard european - o perspectivă românească

În zadar încearcă unii să se amăgească că votul elveţienilor nu e anti-european, ci identitar şi anti-imigraţie. Respingerea principiului liberei circulaţii a persoanelor, pe seama căruia a prosperat economia occidentală, este un vot anti-UE, ceea ce dă apă la moară tot mai prizatului discurs xenofob-naţionalist. În vremea asta, noi, românii, constatăm că euro-îngrijorarea trădează dublul standard ce guvernează Uniunea Europeană.

Surpriza şi dezamăgirea afişate de politicienii europeni în faţa rezultatului referendumului din Elveţia sunt menite, aşadar, să mascheze ceva mai grav decât dificultatea de a digera trântitul uşii în nas: gestionarea tot mai chinuită a unei teme tot mai presante – imigraţia. Cu trei luni înainte de alegerile care vor reconfigura Parlamentul European şi Comisia pentru următorii cinci ani, votul elveţienilor în favoarea impunerii de cote pentru imigranţi creează un precedent.

Un model pentru anti-europeni

Francezii ar vota la fel, a clamat Marine Le Pen. Geert Wilders i-a îndemnat pe olandezi să urmeze exemplul elveţian: limitarea imigraţiei şi ieşirea din UE. Britanicul Nigel Farage a aplaudat „minunata veste pentru iubitorii de libertate şi suveranitate naţionala”, remarcând că votul a fost posibil tocmai pentru că Elveţia nu e captiva Uniunii Europene. În Parlamentul European – din care, oricât de bizar sună, Farage şi Le Pen fac parte – se conturează, conform sondajelor, un puternic grup anti-european. Acest bloc e, pe zi ce trece, tot mai aproape de punctul din care va putea bloca politicile de integrare europeană. Şi e dificil de crezut că aceia care nu pot stăvili ascensiunea populismului eurofob vor reuşi să stăpânească tendinţele centrifuge.

Elveţia, non-membră a Uniunii, este o parte importantă a Pieţei Unice, de pe urma căreia are un evident profit. 

Oficialii europeni au transmis un avertisment în acest sens: libera circulaţie a persoanelor nu poate fi limitată, iar bunurile, capitalurile şi serviciile să zburde transfrontalier după voia elveţienilor. Vor urma negocieri dificile şi îndelungate, mai ales că există un răgaz de trei ani pentru transpunerea rezultatului referendumului în practică.

Izolare şi/sau prosperitate?

Până atunci, însă, fitilul liberei circulaţii arde la temelia UE. Şi, aşa cum arată şi cazul Elveţiei, el nu s-a aprins de ieri, de alaltăieri. Elveţienii au transmis repetate avertismente până acum: în 6 decembrie 1992, au votat împotriva aderării la Spaţiul Economic European. În contextul acelei campanii s-a afirmat partidul populist de dreapta care a promovat acum limitarea imigraţiei. Acest partid şi-a dublat electoratul în următorul deceniu, devenind, din 2003, principala forţă politică a ţării. În 2009, elveţienii au optat, prin referendum, pentru înscrierea în Constituie a interdicţiei construirii de minarete. Un an mai târziu, au aprobat expulzarea automată a infractorilor străini. Ambele, iniţiative ale aceluiaşi partid, intitulat Uniunea Democratică de Centru (UDC). Interzicerea valului islamic, a educaţiei sexuale în şcoli înaintea vârstei de nouă ani ori împiedicarea Băncii Naţionale de a vinde din stocurile de aur sunt alte subiecte promovate de UDC pe agenda publică.

Imigraţia a ţinut capul de afiş, în condiţiile în care 23% din populaţie sunt străini. 

Chiar dacă şomajul (3,2% în 2013) e sub o treime faţă de media UE, iar creşterea economică în acest an e preconizată a fi dublă faţă de rata europeană, avalanşa de imigranţi vestici (în special italieni, germani, francezi şi portughezi), creează probleme reale în unele cantoane, dincolo de efectul economic benefic începând cu 2002, anul intrării în vigoare a acordurilor UE-Elveţia. Localnicii se plâng de creşterea preţurilor locuinţelor şi chiriilor, de traficul masiv din zonele de frontieră, de presiunea în direcţia reducerii salariilor, de împovărarea sistemului social şi creşterea infracţionalităţii.

Vor rezolva plafoanele anuale pentru o imigraţie selectată în funcţie de nevoile economiei aceste probleme sau vor crea altele mai grave? Cum ar fi ruperea acordurilor economice de către UE, care absoarbe 60% din exporturile elveţiene? Organizaţiile patronale au avertizat că pot suferi pierderi imense sectoare importante, precum agricultura (aşadar şi exportul de brânzeturi) şi cercetarea (inovarea permanentă este secretul care face din Elveţia cea mai competitivă ţară a lumii, conform Forumului Economic Mondial). Un alt exemplu: acordul bilateral privind pieţele publice permite întreprinderilor elveţiene să participe la licitaţiile din ţările UE – piaţa comenzilor publice e estimată la 1225 de miliarde de euro pe an. Un loc de muncă din trei depinde de schimburile cu UE, principalul partener comercial al Ţării cantoanelor – avertizează patronatele.

Libera circulaţie e doar pentru vestici?

Viitoarea Comisie Europeana va avea de negociat intens cu partea elveţiană, sub presiunea unui Parlament European ce riscă să aibă o treime din membri radicali şi anti-europeni. Până atunci, să nu omitem faptul că euro-îngrijorarea din aceste zile ascunde şi multă ipocrizie. Cancelariile atât de vocale în aceste zile au tăcut în 2012, când Consiliul federal al Elveţiei a instituit contingente limitative pentru resortisanţii din Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Slovenia, Slovacia, Republica Cehă şi Ungaria. Parlamentul European a condamnat zadarnic plafonarea permiselor de şedere pentru cetăţenii a opt din cele zece ţări ce aderaseră în 2004 la UE.

Restricţiile pentru angajarea românilor şi bulgarilor sunt în vigoare până la 1 iunie 2016, cu posibilitate de prelungire până în 2019.

Tot despre drepturile la libera circulaţie şi muncă e vorba şi în aceste cazuri. Dar nu sunt la fel de deranjante ca atunci când e ameninţată imigraţia cetăţenilor germani, francezi ori italieni. Altfel spus, ar fi problema României dacă mâine Spania ar decide să-i trimită acasă pe cei un milion de imigranţi romani. Dar dacă Madridul ar decide să le tragă un şut în fund celor tot un milion de imigranţi britanici, asta ar deveni problema Europei.