Al treilea Război Mondial, al doilea Război Rece? Isteria belicoasă a Moscovei ca tactică de negociere

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO „The National Interest”
FOTO „The National Interest”

De la ziare, analize în reviste de specialitate şi dezbateri academice, întregul spaţiu public occidental a explodat în argumente şi mesaje privind apropierea, ba chiar declanşarea de către Rusia, în Siria, a celui de-al treilea Război Mondial, sau măcar al celui de-al doilea Război Rece.

Mai mult, curentul este susţinut tot mai abitir din interiorul Rusiei de către presa oficială şi de acţiuni menite să pregătească populaţia pentru război sau măcar să introducă suficientă tensiune pentru a da cetăţeanului rus mediu senzaţia duşmanului comun, a războiului iminent, ca modalitate de control de către autorităţile actuale şi de susţinere necondiţionată a politicilor Rusiei lui Putin.

E motivul pentru care această isterie mediatică cu iz de presiune indusă şi impusă ar trebui decriptată cu metodă şi echilibru, fără a nega tensiunile, militarizarea şi presiunile ce pot izbucni în conflict şi fără a pune mintea şi nervii omenirii pe bigudiuri, cu precădere a europenilor, ba chiar în mod specific a est-europenilor din statele de flanc şi a statelor partenere NATO şi asociate UE, în perspectiva unor confruntări deschise pe scară largă.

Totul a pornit de la eşecurile Rusiei pe toată linia, în primul rând eşecuri de imagine. În Ucraina, doborârea avionului Malaysian Airlines, cu proaspătul raport şi dovezile tot mai ferme şi concludente privind agresiunea militară rusă şi implicarea trupelor regulate au dus la recunoaşterea publică de către Putin a acestei ingerinţe. În Siria, bombardarea convoiului umanitar al ONU şi Crucii Roşii, implicarea în masacrul şi crimele de război din Alep alături de Al Assad şi utilizarea de armament interzis au dus la investigaţia organismelor specializate ale ONU, la o rezoluţie a Franţei în Consiliul de Securitate al ONU respinsă prin vetoul rus şi la noi sancţiuni europene şi americane.

Peste toate, descoperirea implicării Rusiei, prin SBU şi GRU, în spargerea serverelor Comitetului Naţional Democrat şi a mailurilor doamnei Cliton, ingerinţa în campania electorală americană nu au făcut decât să se adauge supărării fundamentale a SUA privind încălcarea acordului din Siria, folosit doar pentru a acoperi opţiunea militară şi avansul continuu în soluţia militară soldată cu măcelărirea civililor sunniţi, în încercarea de a ocupa mai mult teritoriu pentru Al Assad şi de a forţa exodul sunniţilor şi schimbarea compoziţiei sectare a Siriei, în perspectiva unor acorduri de pace viitoare.

Tensiunile sunt prezente, presiunea militară e majoră, însă războiul nu bate încă la uşă, în ciuda propagandei generalizate, chiar dacă vorbim despre tensiuni majore ce pot să ducă şi la incidente şi escaladarea în conflict.

FOTO slobodna-bosna.ba

putin obama foto slobodna-bosna.ba

Isteria belicoasă a Moscovei ca tactică de negociere

Nu, războiul nu e gata pregătit şi lansat sau pe cale să răbufnească. Dar nici premizele unui dialog nu sunt tocmai bune, iar capabilităţile militare de pe teren introduc presiune majoră şi chiar riscă să determine, de la un banal incident, escaladarea în război clasic.

Nu poate fi vorba de Război Mondial, nici măcar despre al doilea Război Rece. Asta deoarece lipsesc termenii condiţionalităţii din războiul rece, respectiv o Federaţie Rusă superputere la nivelul URSS – distanţa e enormă şi nici măcar planurile cele mai ambiţioase de reînnoire a capabilităţilor militare ale Armatei ruse nu pot duce la echilibrarea raportului de forţe cu SUA. În plus, chiar şi la nivelul „echilibrului terorii”, a armelor atomice, balanţa este profund alterată de un arsenal vetust, depăşit tehnic şi moral şi costuri majore de tăiere, sterilizare şi înlocuire cu noile arme nucleare. În plus, nu mai vorbim despre noile generaţii de arme inteligente, chiar dacă sunt convenţionale, cu valoare strategică egală cu a componentelor nucleare, acolo unde raportul de forţe este complet deplasat spre Washington, faţă de o Rusie fără complex militar-industrial dezvoltat tehnologic şi capabil de producţie în serie mare a armelor de generaţia a cincea. Deci nici vorbă de confruntare faţă în faţă a Rusiei cu SUA sau NATO, pentru că deznodământul ar fi dinainte cunoscut.

Nu avem de a face cu un viitor Război Rece, pentru că instrumentarul la care recurge Rusia nu mai are de a face cu evitarea războiului, ci cu utilizarea conflictului militar ca instrument de politică externă, deci cu un război cât se poate de cald: Rusia lui Putin produce problema, sar occidentalii să calmeze scandalagiul din sistem şi să închidă rapid presiunea publică, iar Moscova evită escaladarea pe seama unor avantaje majore şi cedări ale Occidentului. Lipsa de apetenţă a statele europene pentru orice tip de confruntare, lipsa de voinţă de a mai lupta militar şi lipsa capabilităţilor serioase şi suficiente de a o face au constituit contextul considerat vulnerabilitate care a permis ingerinţa majoră ale Rusiei în terţe teatre de interes şi forţarea în fiecare caz în parte a unei înţelegeri rapide, în avantajul Rusiei lui Putin.

Apoi, chiar raportul de forţe între SUA şi Rusia anulează perspectiva echilibrului. Din contra, o parte aşteaptă negocieri fără precondiţii şi refuzând recunoaşterea câştigurilor obţinute prin victoria militară a celuilalt, celălalt încearcă să impună propria soluţie sau să arate din nou spectrul reluării conflictului pentru a obţine câştig de cauză. Iar zona mai slabă de înger la nivel european se grăbeşte să-i facă pe plac, eventual prin cedări pe seama terţilor. Mai mult, pe acest precedent Rusia încearcă afaceri la scară mare cu veto-ul în Europa şi în NATO şi limitarea directă acţiunilor SUA, pentru că sunt unilaterale şi hegemonice, deci trebuie controlate multipolar de Moscova.

Unde situaţia e complicată şi poate escalada este acolo unde trupele celor doi sunt în contact, iar un incident poate genera efecte dezastruoase - Siria, Marea Neagră, Marea Baltică, Marea Barents, Oceanul planetar.

Şi, în general, s-ar putea nici să nu avem de a face cu un război. Avem însă creată o adevărată isterie a Rusiei lui Putin, cu dublă utilizare: piaţa internă, raliată în jurul marelui Conducător, şi el bântuit de fantomele foştilor preşedinţi, dând vina pe ameninţările acţiunii militare externe (neprobate vreodată, ci doar subiect al interpretărilor privind extinderea NATO), explicaţii ale militarizării Estului European al Rusiei sau nemulţumirea pentru neacordarea dreptului de veto Rusiei în afacerile aliate şi europene. La fel, presiunea externă vizează deja Europa, Occidentul, statele mai slabe de înger şi înclinate spre compromis rapid pe bani sau pe seama altora, totul pentru a scoate iute din agendă conflictul şi a trece la afaceri. Sau îl vizează pe preşedintele american la final de mandat. Pe de altă parte, am putea avea elemente hibride în manifestare oricând, războiul informaţional fiind în derulare constant şi permanent peste tot în spaţiul post-sovietic, Europa sau peste ocean.

Unde situaţia e complicată şi poate escalada este acolo unde trupele celor doi sunt în contact, iar un incident poate genera efecte dezastruoase - Siria, Marea Neagră, Marea Baltică, Marea Barents, Oceanul planetar. De aceea au fost adoptate acordurile privind regulile de angajare şi deconflictualizarea pe teren, semnate la nivel militar de către SUA şi Rusia, dar există şi o linie roşie telefonică directă a comunicării constante NATO-Rusia la nivel militar, pentru deconflictualizare. În plus, determinarea, presiunea, forţa de impact şi capabilităţile militare ofensive în creştere ale Moscovei se manifestă ca şi componente ale unei tactici noi, cu scopul de a permite Rusiei să smulgă şi să impună avantaje pentru sine. Însă avantajele impuse, nu asumate, şi clauzele obţinute sub presiune nu au cum să dăinuie.

„Omuleţii verzi” din estul Ucrainei FOTO: odnako.su

transnistria

Putin a recunoscut, în premieră, agresiunea militară a trupelor ruse în Estul Ucrainei

Toată presa internaţională a vuit la sfârşitul săptămânii trecute în legătură cu afirmaţiile lui Vladimir Putin din 12 octombrie, în cadrul unui forum economic, în care a recunoscut în forma cea mai clară de până astăzi faptul că a invadat Ucraina cu trupe ruse. Rolul Rusiei în conflictul din Donbas a fost negat repetat şi vocal de către toţi oficialii ruşi. Declaraţia poate să aibă relevanţă directă şi pentru responsabilitatea privind doborârea avionului Malaysian Airlines, şi pentru agresiunea militară directă din Estul Ucrainei, chiar dacă totul este încă îmbrăcat într-o haină a interpretărilor şi motivaţiilor privind apărarea ruşilor de pretutindeni.

Recunoaşterea vine, totodată, după o săptămână în care Rusia a agitat tema recursului la arma nucleară şi a accelerat militarizarea flancului Estic al NATO, în timp ce încearcă la nivel intern (prin mass media şi acţiuni pregătitoare) şi în Occident (prin ameninţări repetate) să anunţe că se pregăteşte de război.

Abordarea lui Vladimir Putin pe această temă a fost una versatilă şi relativă, în orice caz încă încifrată: el a susţinut că e imposibil să porţi un dialog cu administraţia americană actuală şi a continuat proferând propaganda clasică a loviturii de stat la Kiev, dată de „opoziţia radicală” (noţiune ce a înlocuit referinţa la neo-fascişti de până acum), susţinută de SUA şi de Occident, şi a declarat ulterior:

„Am fost obligaţi să apărăm populaţia vorbitoare de limbă rusă din Donbas, am fost forţaţi să reacţionăm la dorinţa populaţiei care trăia în Crimeea de a reveni în Federaţia Rusă”.

Inexactă în fapte şi mincinoasă în interpretare, susţinerea lui Vladimir Putin ignoră pe deplin că nimeni dintre ruşii din Donbas, pe care s-a angajat să-i apere cu arma în mână şi infiltrând trupe de toate culorile într-un război hybrid, nu a cerut niciodată acest lucru, din contra, sunt cei care au plătit şi plătesc preţul aventurilor militariste ale lui Putin fiind împuşcaţi, tâlhăriţi, spoliaţi de bunuri sau forţaţi să se refugieze din faţa unui război pe care nu şi l-au dorit şi de trupe ruse de ocupaţie sub diferite măşti şi deghizări care le-au luat totul şi le-au alterat modul de viaţă, forţându-i să plece în Rusia sau, cei mai mulţi, în restul Ucrainei, ca refugiaţi interni. Cât despre Crimeea, doar abuzurile actuale, incriminarea ucrainenilor rămaşi, epurarea tătarilor băştinaşi şi lipsa fondurilor pentru a putea susţine ruşii din regiune sunt definitorii asupra binefacerilor ruse din peninsulă şi „bucuria” locuitorilor de a fi ocupaţi iar peninsula anexată la Rusia.

A fost pentru prima oară când Putin a acceptat faptul că Rusia, cu trupele sale regulate, are un rol militar în Donbas. La 17 decembrie 2015, singura formulă folosită era faptul că personalul militar rus era în Donbas şi „rezolva diferite probleme", nespecificate şi fără asumare militară explicită. La o altă întrebare, în acelaşi context, Putin a susţinut faptul că Rusia nu a spus niciodată că nu avea oameni în Donbas angajaţi în diferite activităţi, inclusiv în sfera militară. Dar acolo nu se punea problema unor forţe militare regulate, potrivit preşedintelui rus, care ceruse atunci audienţei să „realizeze diferenţa” între afirmaţiile sale şi implicarea directă în Donbas. Azi a depăşit această limită.

De această dată nu mai e vorba despre cetăţeni ruşi voluntari care au venit în Donbas, nici măcar de soldaţii capturaţi după ce „se rătăciseră” dincolo de frontiere, potrivit explicaţiei lui Lavrov. Putin recunoaşte intervenţia militară a trupelor regulate ruse în Estul Ucrainei. Moscova promovase naraţiunea potrivit căreia ceăţenii ruşi au simţit „chemarea inimii” să-şi apere coetnicii din Estul Ucrainei, dar că nu ar fi vorba în nici un caz despre soldaţi sau mercenari ruşi. Putin a distrus acum mitul şi povestea voluntarilor ruşi din Estul Ucrainei. Fireşte că există la această oră tone de dovezi satelit, video, martori, intelligence, capturi de convorbiri între soldaţii ruşi şi comandanţii lor pe linie ierarhică din Rusia care subliniază minciuna neasumării responsabilităţii pentru agresiunea din Donbas, aşa cum există şi cimitirele soldaţilor ruşi ucişi în Donbas drept probe.

Recunoaşterea lui Putin privind implicarea directă a Rusiei în conflict a coincis cu tiradele lui Vladimir Jirinovski, cunoscut ca fiind bufonul ce spune lucrurile murdare ale Kremlinului descoperite deja, fără ocolişuri. Liderul Partidului Liberal Democrat a afirmat chiar în acelaşi timp cu preşedintele rus:

„Americanii ar trebui să voteze cu Donald Trump la preşedinţie luna viitoare ca să evite pericolul unui război nuclear”.

Hillary Clinton, candidatul Partidului Democrat la alegerile prezidenţiale din SUA FOTO CNN

Hillary Clinton FOTO CNN

Pentru că s-au călcat pe picioare în atacurile cibernetice asupra democraţilor, serviciile secrete ruse au aruncat în aer relaţiile ruso-americane

USIC – puternica instituţie a Comunităţii de Intelligence a SUA, a acuzat public Guvernul rus de atac cibernetic la adresa Comitetului Naţional Democrat şi la adresa doamnei Clinton, candidat democrat la alegerile prezidenţiale din SUA, în momentul de faţă cel mai probabil preşedinte al SUA din ianuarie 2017. Expunerea publică a acestor emailuri pe site-urile DCLeaks.com şi WikiLeaks şi de către hackerul individual Guccifer 2.0 au drept scop „interferenţa în campania electorală” şi „această ingerinţă nu se putea produce fără acordul, dacă nu ordinul celor mai importanţi oficiali din statul rus”.

Dacă această recunoaştere oficială vine să dubleze afirmaţiile oficiale ale Preşedintelui Barack Obama, lucrurile se dovedesc extrem de serioase şi partea americană are detalii şi probe clare. În urma atacului la sistemul de computere al Comitetului Naţional Democratic de la mijlocul lunii iunie, compania CrowdStrike, care a investigat spargerea, a demonstrat că e vorba despre două grupuri de hackeri cu legături cu două servicii de informaţii ruse diferite, COZY BEAR - Ursul Comod (care mai apare şi sub numele de CozyDuke sau APT 29), lucrând pentru FSB, şi FANCY BEAR-Ursul la modă (Sofacy sau din nou APT 29), care lucrează pentru GRU, serviciul militar rus.

Interesant este faptul că detectarea problemelor şi alertarea firmei private de cyber defense CrowdStrike a avut loc după ce cele două servicii secrete s-au călcat pe picioare atacând aceleaşi ţinte. Grupul FSB a spart reţelele vizate la începutul anului 2015 şi a colectat informaţiile şi datele personale, nedetectat până în aprilie 2016, când a intervenit al doilea grup, cel al GRU, şi a zgândărit sistemul de alertă al reţelei, fapt care a dus la descoperirea ambilor intruşi. Identificarea aparţinătorilor celor două grupuri a fost mai uşoară, deoarece grupurile se manifestaseră anterior şi erau deja cartografiate.

Interesantă este şi expunerea celor care au publicat ştirile. La 22 iulie, în ajunul Convenţiei Democrate, WikiLeaks a dat publicităţii 20.000 de emailuri care arătau discuţiile conducerii democrate, criticile şi discuţiile ireverenţioase la adresa Senatorul Bernie Sanders rivalul doamnei Hillary Clinton, scopul atacului şi expunerii publice fiind acela de a provoca scandal în cadrul Convenţiei şi de a determina o ruptură în partid, inclusiv prin respingerea susţinerii doamnei Clinton de către alegătorii lui Sanders.

Preşedintele Vladimir Putin a negat, într-un interviu pentru Bloomberg, implicarea Rusiei în operaţiune, susţinând că niciodată conducerea statului rus nu a ştiut de spagerile hackerilor, dar referinţa sa la faptul că „lucrul important este conţinutul materialului dat publicităţii, şi nu căutarea celui care a făcut-o” l-a dat de gol. Afirmaţiile Comunităţii de intelligence a SUA închid tema şi arată că există date clare şi certe în legătură cu aceste atacuri şi legătura incontestabilă cu structurile de intelligence ruse.

Rusia a devenit element negativ de campanie în SUA, a subminat relaţia ruso-americană, a împins lucrurile până la a submina activitatea diplomaţiei ruse.

Până la urmă, serviciile de informaţii ruse au reuşit să se compromită, să-şi compromită ele însele activităţile, intrarea în joc a serviciilor militare a expus operaţiunea serviciilor civile interne ruse FSB, şi totul pentru un munte de bârfe şi materiale nerelevante şi pentru câteva subiecte de presă: un email privat al generalului Breedlove, comandatul suprem al NATO, care a încercat să obţină trimiterea de arme antitanc în Ucraina, fără succes, la începutul lui 2015 (Cozy Bear) sau o înregistrare privată a doamnei Clinton care se opunea dezvoltării unei noi rachete de croazieră pentru bombardierele strategice americane. În fapt, rezultatul a fost slab - doar ceva date pentru operaţiuni viitoare de influenţă şi subminarea candidaturii doamnei Clinton, cea care susţinuse mişcările masive de protest de la Moscova în 2011.

Efectele secundare ale acţiunii sunt însă dezastruoase: Rusia a devenit element negativ de campanie în SUA, a subminat relaţia ruso-americană, a împins lucrurile până la a submina activitatea diplomaţiei ruse, care are nevoie de un canal de negociere, dialog şi de încredere cu SUA, deci a subminat interesele de politică externă ale propriului stat prin iniţiative excesiv de voluntare individuale ale unor şefi de instituţii implicate, obligându-l pe actualul preşedinte american să ia măsuri de ripostă. În plus, a expus WikiLeaks drept oficină şi platformă utilizată şi controlată de Moscova.

Oraşul sirian Alep, distrus de bombardamente FOTO AFP

Alep Siria FOTO AFP

Crime de război şi epurare sectară în Siria: totuşi, nu toţi sunniţii sunt terorişti!

Luni, la Lausanne, urmează o nouă întâlnire Lavrov-Kerry pe Siria. Chiar dacă SUA au anunţat că nu mai vor mai vorbi pe această temă cu Rusia, raţiunea şi dorinţa de a căuta până la ultimul resort formule de pace l-au împins pe Kerry, care mai are doar vreo 3 luni de mandat, să treacă peste toate şi să se mai vadă o dată cu Lavrov, fără a-l ţine în carantină până execută angajamentele luate. Dar mai reticent, mai neîncrezător, mai rezervat şi profund supărat după ultimele evoluţii şi tentativa ruşilor de a-l juca la alba-neagra, ca pe ultimul venit în politică şi diplomaţie.

Într-adevăr, tensiunile reciproce nu au fost demult atât de puternice între Moscova şi Washington. Relaţia este pe muchie de cuţit, după anunţuri repetate ale încheierii discuţiilor şi căutarea unor acţiuni potrivite de retorsiune pentru a sancţiona implicarea Moscovei în campania electorală, utilizarea trolilor FSB şi GRU pentru a sparge mailurile Consiliului Naţional Democrat şi ale doamnei Clinton, oferite pentru ca WikiLeaks să le valorifice public. Vicepreşedintele Joe Biden a anunţat deja că răspunsul vine, iar presa americană speculează între un atac devastator avându-l drept ţintă pe Putin, expunerea transferurilor banilor potentaţilor zilei de la Kremlin şi din jur către bănci din Occident, eventual prin transferuri implicând oligarhi. Alţii speculează o întrerupere a transferurilor bancare Swift din şi către Rusia.

Pe teren situaţia continuă să fie la limita nebuniei: Rusia şi regimul al Assad, considerând laolaltă toată opoziţia siriană drept organizaţii teroriste, bombardează laolaltă civili şi spitale, adulţi şi copii cu arme interzise – bombe cu fragmentaţie, bombe butoi, bombe anti-bunker – măcelărind civilii din Estul Alepului doar pentru că zona e sub controlul rebelilor. Mai mult, acest adevărat genocid împotriva sunniţilor ameninţă să se transforme în act formal de acuzare la ONU pentru crime de război a Siriei lui Bashar al Assad şi în primul rând al Rusiei lui Putin. Blocarea prin veto a rezoluţiei votate în unanimitate de ceilalţi membri în Consiliul de Securitate al ONU, la propunerea Franţei şi a statelor europene, nu a făcut decât să readucă în discuţia CAE de luni introducerea de noi sancţiuni UE împotriva Rusiei pentru crimele de război din Alep şi Siria.

Am mai remarcat o declaraţie cu două capete, adică având doi autori, aparent coordonaţi, cu nuanţele de rigoare: Bashar al Assad şi administraţia rusă, la nivelul Ministerului de Externe. Declaraţia susţine (şi salută) cooperarea pe linia falangei şiite – Rusia, Siria alawită a lui Assad, Iranul şiit, miliţiile şiite irakiene, Hezbollahul libanez – aceasta fiind partea bună a alianţei împotriva terorismului, în timp ce coaliţia anti-ISIS, cu Statele Unite, statele occidentale, Turcia şi statele sunnite din Golf sunt „sprijinitorii teroriştilor”.

Nu toţi sunniţii sunt terorişti! Nu oricine se opune regimului Al Assad e nelegitim şi trebuie eliminat.

În fapt, suntem în faţa unei generalizări nepermise şi a unor etichete nedrepte, ca să nu mai spunem absolut false. Propaganda reclamă lipsa de nuanţe şi formulări radicale, dar deja aici s-a sărit pragul. Practic asistăm în Estul Alepului şi peste tot în Siria, unde ţinta forţelor ruse şi ale lui Assad nu era Daesh - Stat Islamic, ci opoziţia sunită, la o adevărată epurare religioasă a majorităţii sunnite, cu tentativa de schimbare a compoziţiei sectare a Siriei prin genocid şi prin alungarea sunniţilor prin Turcia, către Europa. Motivul este ca rezultatul demografic să avantajeze alawiţii lui Al Assad după război, eventual să le dea preeminenţă în continuare la conducerea statului. Cu preţul de a arunca noi valuri de refugiaţi în Turcia şi statele vecine sau mai departe, spre Europa.

Rusia s-a lansat într-o întreprindere periculoasă. Generalizarea propagandistică pe care o face şi tentaţia rezolvării militare a situaţiei din Siria, inclusiv sub adăpostul continuării negocierilor pentru un acord sau sub cel al combaterii unor pretinse şi tot mai numeroase organizaţii teroriste, ameninţă să consacre conflictul sectar în Orientul Mijlociu şi să relegitimeze Daesh ca apărătoare a sunniţilor. În plus, toată această strategie de comunicare şi acţiune militară directă pe teren ascunde un fals enorm: nu toţi sunniţii sunt terorişti! Nu oricine se opune regimului Al Assad e nelegitim şi trebuie eliminat. Iar impunerea cu forţa a legii pumnului va costa enorm şi Siria – în măsura în care cineva se mai gândeşte la asta şi nu la legitimarea şi menţinerea sine die a controlului militar pe Estul Mediteranei – iar în viitor va costa enorm Rusia însăşi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite