Musulmani din Beirut (Liban) îşi manifestă solidaritatea cu victimele atacului comis în redacţia „Chalie Hebdo” FOTO AP

După cum am văzut cu toţii, anul 2015 a început prost, confirmându-mi predicţiile pe care le-am făcut la final de an şi pe pagina mea de Facebook.

Adevărul Live: 2014, anul în care Războiul Rece a reînviat, iar Ebola a omorât peste 7.500 de oameni

Facebook - Marius Văcărelu

Uciderea unor oameni în Paris a oripilat, speriat, încrâncenat şi dezlănţuit patimi, discursuri şi replici acide, articole virulente şi manifeste politice, luări de poziţie etc., demonstrînd că în această vacanţă s-a mâncat bine şi este suficientă energie pentru a fi consumată în dezbateri. Cred că e necesar mai mult ca oricând să gândim şi să analizăm întregul context, tocmai pentru a înţelege ce consecinţe vor fi – şi, poate chiar mai important – ar putea să apară în următorii ani.

S-au pronunţat apăsat mai ales ateii, dar nici credincioşii nu au stat degeaba. S-a vorbit despre toleranţă, intoleranţă, libertatea de exprimare şi de opinie, cenzură şi autocenzură, s-a făcut apel la preceptele religiilor şi la valorile considerate universale – chiar dacă nu sunt toate în legătură cu religia. S-a pornit la lupta de idei, iar acest lucru este bun, pentru că dialogul real duce la progres – iar nu tăcutul şi statul cu nasul în pământ, sau aprobarea ori acceptarea oricum a ideilor şefilor. 

Există mai multe părţi bune decât părţi rele ale acestor gloanţe trase în plin. Mai concret, se pune în discuţie fără milă întreaga societate de astăzi, la nivel global – deşi, cu precădere, la nivel european. Cinic, adevărul acesta este: marile teme se analizează doar când apar mari pierderi. Românii o ştiu cel mai bine – dacă nu moare un om sau mai mulţi într-un accident de maşină, elicopter, avion etc., nu se schimbă nimic, nu se îmbunătăţeşte deloc o situaţie.

De aici, prima constatate neplăcută: şi în Europa de Vest este necesar să moară oameni pentru a se începe dezbaterile sensibile. Fariseim este şi acolo destul – e adevărat, pe mai puţine teme decât aici – dar nu există cale de scăpare: trebuie să se discute, analizeze, şi apoi să se ia măsuri care să fie duse la îndeplinire. Prin prisma importanţei economice, imagologice şi politice a ţărilor implicate rezultatele se vor repercuta pe tot globul şi pentru mulţi ani, deoarece în discuţie aproape toate statele membre UE – adică Europa albă, cu precădere cea catolică sau protestantă.

Pentru a analiza temeinic speţa şi mai ales ceea ce se întîmplă şi scrie în vestul Europei trebuie să facem o separaţie netă între cei care scriem din ţara noastră şi cei care fie sunt români şi trăiesc afară, ori sunt străini. Fiecare aduce cu sine un bagaj cultural şi mental diferit, şi este normal ca opiniile şi argumentaţiile să nu coincidă. Mai mult, dintre cei ce scriu în presa internaţională, apare şi distincţia netă între cei care sunt resortisanţii unor state care au avut colonii şi / sau au astăzi o comunitate musulmană şi / sau neagră cât de cât numeroasă pe teritoriul propriu. Nu putem confunda un text scris de un ziar portughez cu un ziar scris de presa olandeză – a doua ţară având în minte şi uciderea lui Theo van Gogh, de exemplu. 

România, pe de altă parte, este poate cea mai tolerantă ţară din lume, iar la noi ciocniri între diferiţi oameni aparţinând altor religii sunt la un nivel minimal, beningn, doar sub planul media şi al diferitelor dezbateri. Obiectivismul este mai mare la noi decât în alte părţi, poate şi prin faptul că la noi nu există comunităţi care să facă din religie o problemă de viaţă şi moarte. 

Noi însă avem un grup de fiinţe certate cu săpunul şi educaţia, din cauza căruia suferim atâtea pierderi pe planul imaginii externe. În ciuda tuturor acuzelor că ar fi persecutaţi, nu au fost supus unor tratamente mai dure decât cu ocazia mineriadei şi la Hădăreni – deşi percepţia publică este una complet defavorabilă lor – iar rezultatele lui Vadim din turul I al alegerilor prezidenţiale din 2000 au ca temei şi această grupare pe indivizi. Poate de aceea s-a ajuns şi la astfel de text, chiar în publicaţia pariziană lovită dur pe 7 ianuarie: Charlie Hebdo - Les Roumains au poteau!.

Se pun trei mari probleme, pe care le vom analiza aici pe scurt – atât cât poate însemna scurt pentru aceste chestiuni. Nu trebuie să punem patimă, vom încerca să fim 100% raţionali şi să ne gândim mai ales la viitor, pentru că el va fi din ce în ce mai negru.

Prima este religia şi ce obligă ea, a doua se refera la libera exprimare a opiniilor în mass-media – opiniile fiind libere, sper să se înţeleagă şi în administraţia noastră, precum şi în şcoli şi universităţi – iar ultima este problema acceptării de către majoritari a tuturor fiţelor minorităţilor.

Înainte de a le trata sunt necesare două precizări fundamentale, derivate dintr-un concept prostesc, dar promovat cu obstinaţie de naivi şi incompetenţi: corectitudinea politică. Toate criticile din linkul explicativ sunt adevărate, iar principalul efect la nivel de discuţie publică a atacurilor din Franţa este că a scos în evidenţă ceea ce este diferit între oameni şi comunităţi, pulverizînd pe vecie ideea că un anumit vocabular este suficient pentru a corecta hiatusuri sau diferenţe de sute de ani. Corectitudinea politică cea născută moartă a murit de-a binelea, cetăţeni!!!

Prima precizare se referă la relativismul acestor zile, derivat dintr-o mantră idioată: „totul este relativ”. Relativismul este de fapt scuza cea mai bună pentru a uita că există două concepte: responsabilitate şi răspundere pentru faptele noastre. 

În realitate, relative sunt doar un număr mic de lucruri. O crimă rămâne o crimă, doar circumstanţele pot atenua răspunderea până spre 0, dar tot uciderea unui om de către alt om este. Furtul rămâne furt, violul rămâne viol, corupţia rămâne corupţie, iar incompetenţa rămâne incompentenţă. Un elev care nu învaţă nu este mai ales victima profesorilor, ci mai întîi un eşec al părinţilor care nu îl pregătesc în paradigmă educaţională corectă – iar cine nu crede asta să se uite doar la numărul de absenţe pe care îl au elevii români într-un an şcolar.

Nu sunt relative genocidurile, crimele cu substrat politic şi etnic, represiunile şi presiunile aduse celor ce nu sunt de acord cu puterea politică sau conduita dictatorială a şefilor în companii private şi instituţii publice. Toate – absolut toate – atrag răspunderea juridică a persoanelor care au făcut lucruri nelegale. Pot exista circumstanţe atenuante, pot exista cauze care înlătura răspunderea juridică, dar numai dacă acestea sunt constatate potrivit legii de către organe îndrituite în acest sens. 

Concluzionând: oricine ai fi, răspunzi pentru orice faptă făcută, dacă ai discernământ. Faptul că discernământul presupune să ai reprezentarea mentală a faptelor tale şi a consecinţelor acestora este cunoscut de orice jurist. Mai mult, toate legislaţiile stabilesc că apariţia discernământului se face cu ani de zile înainte de majoratul civil, ceea ce subliniază încă o dată distincţia dintre motivele puerile de eliminare a răspunderii persoanei majore invocate de unul sau altul şi realitatea juridică. Iar când nişte oameni mor, răspunderea juridică nu poate fi eludată!

A doua problemă este legată de nivelul de cunoştinţe al jurnaliştilor şi formatorilor de opinie, relativ la nivelul de cunoştinţe al consumatorilor de presă. 

Primilor li se cere să cunoască multe şi să poate stabili corelaţii cât mai fine, dar care să se soldeze în final cu dezvăluiri ale adevărului. Dacă în vestul Europei e mai uşor de întâlnit aşa ceva, la noi în ţară se merge pe nivel redus, dar nici chiar razant cu solul. Prin prisma meseriei, ei află unele lucruri interesante şi caută în permenenţă să afle – iar orice jurnalist ştie că o lovitură de presă este dată printr-o prezentare cât mai temeinică a adevărului cel mai bine ascuns – şi dacă se poate, făcută ca temporalitate pe prima poziţie.

Ei bine, se pare că mulţi dintre jurnalişti uită că nu toţi consumatorii de presă sunt la fel de bine documentaţi sau de informaţi ca ei. Nu toţi cititorii sau telespectatorii au călătorit la fel de mult, nu au avut ocazia să vadă sau caute multe chestiuni de subtilitate. Ei sunt uşor influenţabili prin zvonuri sau preluări trunchiate de ştiri şi analize. Faptul că cei ce scriu / prezintă emisiuni uită acest lucru este foarte grav, deoarece îşi fac aşteptări nerealiste despre publicul lor larg. E drept, pentru că vocaţia şi visul public al oricărui jurnalist este să fie cunoscut de orice cetăţean din ţara în care activează şi chiar cât mai pe larg pe plan extern.

De aceea, este o prostie din partea unui jurnalist că creadă că absolut toţi cititorii lui îl vor înţelege perfect. Şi cea mai bună glumă nu este înţeleasă perfect de toţi, iar cu atît mai puţin o glumă proastă. Despre alte mesaje nici nu mai este cazul să adăugăm ceva – ştim cu toţii ce public avem pentru tipul de articole pe care le scriem. 

Ceea ce poate provoca un simplu zâmbet trist pe figura unui om care înţelege tot ce a scris jurnalistul, poate în acelaşi timp provoca un acces de furie al unui om care se simte lovit sau insultat în ideile sau sentimentele lui de formulările din text. O glumă nevinovată poate fi receptată greu de un om cu simţul umorului redus. De aceea, mai uşor cu telefoanele-farsă de la anumite emisiuni de radio: e suficient ca un om umilit sau ironizat să reacţioneze cu un cuţit. Se poate spune că se ironizează prostia, dar se ştie la fel de bine că nu e bine să te pui cu prostul. Iar pentru o glumă făcută pe seama unui prost pierderea propriei vieţi e un preţ prea mare, nu credeţi? Mai pe larg despre situaţia umorului şi cum îl înţeleg receptorii fără simţul u­mo­rului dintr-un sistem dictatorial, aici.

Capacitatea de a înţelege depinde enorm de gradul de educaţie – dar în multe ţări sărăcia sau conducerile statelor împiedică dezvoltarea acestui nivel. Ca să dăm un exemplu direct, vom folosi un jurnalist român remarcabil, poliglot şi rafinat călător în lumea aceasta mare – Dan Alexe. Deşi mare apărător a celor ce făceau caricaturi la revista lovită – fiind un apologet a scrierii a orice – este nevoit să recunoască totuşi că influenţa carenţei de educaţie este mare, oricât şi-ar dori să trăiască într-o lume ideală, în care toţi oamenii au nivelul de cultură al domniei sale. Astfel, vorbind despre liberatea de expresie în lume, este nevoit să recunoască:

„ ...... Cum bine ştim, Islamul extremist interzice muzica, interzice anumite feluri de vestimentatie, interzice anumite jocuri. Se ajunsese in Afganistan că se interzisese jocul de şah şi zmeele pentru copii. Nu mai puteau ridica zmee, pentru ca nu e in Coran. Iar asta este o interpretare atit de absurdă, încit doar un front comun in Occidentul pe care il cunoaştem ar putea sa-i faca faţă. Cu atit mai mult cu cit in Occident în ultimele decenii, s-au creat acele „insule” de alogenitate. Au venit foarte multi imigranţi .....

Europa Liberă: Locuiesti la Bruxelles, într-un cartier în care sunt multi musulmani. Care este atmosfera printre ei în ultimele zile? Şi ce senzatie ai? Se tem mai mult? Sunt mai ingrijoraţi?

Dan Alexe: .... Pentru că ai menţionat cartierul meu, e în majoritate turc, toţi acesti turci vin dintr-o regiune foarte săracă din estul Anatoliei, cu un nivel de învăţămînt foarte scăzut şi cu majoritatea trebuie evitată o asemenea discuţie. Îmi pare foarte rău să o spun, dar e mai de evitat tensiuni cu niste oameni care nu doar nu au habar de elementele de baza ale situaţiei, dar ar putea fi chiar ostili şi asta nu se poate schimba decît de-a lungul generaţiilor şi cu foarte multă răbdare. ....... (subln. n)”.

Religia, libera exprimare a opiniei şi tolerarea minorităţilor  

Religia este opiumul popoarelor, supunea un idiot. Ea este obscurantistă, principal obstacol al dezvoltării şi progresului tehnologic şi ideatic, spun alte fiinţe umane azi. 

Ceea ce fac ei în majoritar este însă o confuzie cumva intenţionată între preceptele religioase şi comportamentul ierarhiei clericale. E adevărat, la prima te gândeşti mai puţin, pe când de a doua parte te loveşti des, şi acolo sunt cele mai mai dezamăgiri. A se vedea doar la noi în ţară comportamentul hapsân al celui ce cere mereu bani de la înalţimea ..... postul de televiziune creat, ori alaiurile de maşini cu care sunt „striviţi vizual” oamenii obişnuiţi la diferite întronizări de arhierei. Critica moravurilor acestora şi a ierarhiei este şi trebuie să fie zilnică şi puternică, deoarece ei se îndepărtează de la comportamentul rezonabil cerut oamenilor –  a nu fi ostentativ este o obligaţie, nu un moft pentru câţiva.

Religia este însă criticată şi în aspecte care nu trebuie criticate. Concret, tiparul a dus la creşterea numărului de persoane cu nivel de educaţie superioară – ceea ce a fost un progres fundamental pentru omenire. Crescând numărul de ştiutori de carte, au început să se diversifice şi opţiunile ori ideologiile politice şi economice, care se vor a fi pentru mulţi înlocuitoare ale religiei. 

Totuşi religia, faţă de orice altceva, are o particularitate care o plasează în faţa oricărei doctrine politice, de la comunismul cel cvasi-religios la social-democraţia cea împiedicată de realitatea economică. Concret, orice doctrină economică şi / sau politică se referă la viaţa omului pe pământ până la momentul morţii, referindu-se mai ales la trup, pe când religia se referă în principal la suflet şi mai ales la viaţa după moarte.

Mai concret, religia vede omul şi se adresează lui din perspectiva eternităţii, pe care nicio doctrină politică sau economică nu o vizează.

Politica şi economia nu pot concura cu religia oricât de mult şi-ar dori, deoarece – suplimentar – nicio ideologie politică sau economică nu are ca scop ajungerea votantului ei în Rai! Pe când religia se bazează în principal pe această problemă – în această paradigmă a eternităţii, iar acţiunile credinciosului sunt subsumate direct acestui scop. De aici consecinţa fundamentală: apartenenţa ideologică omul şi-o poate schimba des, pe când credinţa religioasă mult mai rar, deoarece apostazia este insuportabilă pentru omul care este religios – indiferent cât de mare este gradul său de religiozitate. 

De aceea, un atac la adresa religiei – mai exact al credinţei, nu al ierarhiei celor ce o predică de la un amvon / minaret etc. – este şi un atac la întreaga fiinţă a credinciosului, nu doar la cea vie, ci şi la cea de după moarte. De aici, evidenta reacţie mult mai dură a oricărui credincios, deoarece i se atacă întreaga fiinţă şi situaţie psihologică. Orice om s-a gândit măcar o dată în viaţă ce se va alege de el după ce va muri, cum va fi înmormântat, ce va ramâne din averea agonisită pe timpul vieţii, ce soartă îi vor avea copiii – pentru că mort nu îi mai poate ajuta ca părinte cu bani sau altele – şi câţi îşi vor mai aminti de el după ce sufletul îi va ieşi din corp. Mai grav, un om cu nivel redus de educaţie nu are prea multe subiecte de gândire, chiar dacă are trăiri intense. Nu citeşte o carte, un ziar, dar ştie că există o religie căreia îi aparţine mai mult sau mai puţin vag. Cu cât atacurile sunt mai dese la adresa religiei sale, cu atât mai tare se va simţi lezat personal şi va reacţiona cumva. Unii vor acţiona cât mai violent posibil, iar acest lucru nu este proporţional cu gravitatea atacului la adresa religiei, cât mai ales la modul în care credinciosul îl percepe pe aceasta. Când jurnaliştii nu înţeleg asta, rezultatul e cel de pe 7 ianuarie, ba chiar mai periculos, deoarece şi cauzele religioase se pot specula foarte bine, pentru a ascunde sau devia de la alte probleme ale statelor. 

Religia, credinţa şi loialitatea chiar până la fanatism a credincioşilor de orice rit a existat, există şi va mai exista mii de ani, morţile în numele religiei au aceeaşi trăsătură temporală, dar trusturile de presă sunt limitate ca timp. Iar când un articol de presă va fi interpretat de un credincios în paradigma ipotetică de aici - „Martirii falşi de la Charlie Hebdo”, rezultatul este acelaşi.

A doua problemă pusă în discuţie este libera exprimare a opiniilor, cu cele două direcţii: cum trebuie exprimate şi în ce scop. 

Opiniile sunt libere, indiferent de conţinutul lor. Aici nu există îndoială şi limitare, deoarece opiniile sunt de fapt gânduri pe care o persoană le are. De aceea, doar o intruziune în mintea unei persoane – ca în anumite scenarii de film – ar putea aduce în discuţie liberatatea opiniilor.

Exprimarea acestora – de fapt, exteriorizarea lor – însă nu mai este atât de liberă. În primul rând, pentru că în orice ţară există o dispoziţie în Codul civil care precizează scurt: Nu se poate deroga de la legile care reglementează ordinea publică sau bunele moravuri (subl. n). 

În Codul civil român avem dispoziţiile art. 11, în Codul civil francez art. 6, iar textele celor două articole sunt identifice. Nu există urme de îndoială sau de făcut pe niznaiul: orice persoană care are discernământ trebuie să respecte ordinea publică şi bunele moravuri. Nerespectarea acestor condiţii atrage anulabilitatea actelor, sau – în orice caz – o sancţiune pentru violarea unor dispoziţii imperative ale legii. 

Decenţă, mai pe scurt. Cine crede că acele desene erau decente – şi aici nu aduc în discuţie doar aspectul religios – este invitat de către mine să se aşeze într-una din poziţiile respective, iar noi ceilalţi îl vom fotografia şi vom posta pe Facebook pozele rezultate. Decenţa nu este negociabilă, cetăţeni ai fiecărui stat care are un corp de legi! 

Cu atât mai mult cu cât decenţa în materie religioasă este şi mai strictă: există un cod vestimentar al fiecărei religii pentru intrat în locaşurile religioase, pentru ceremonii, iar celor ce au revelat cuvântul zeităţii principale li se oferă un tratament special, fără excepţie. 

De aceea, a ataca religia nu doar sub aspectul doctrinei, cât mai ales în ceea ce priveşte viaţa acestor revelatori este echivalent cu o ofensă cvasi-totală. 

Cine crede altfel, este poftit să îl înjure pe Iisus Hristos într-o biserică la slujba de Paşte, ori pe Mahomed în moscheie, ori pe Buda, Ali sau orice altă persoană cu rol de revelator al mesajului divin în casa de rugaciune. Dacă mai scapă viu de acolo fără intervenţia de la început a poliţiei ar fi chiar o minune.

Repet, se poate ataca ierarhia religioasă, moravurile şi practicile lor oricât şi oricum. De aceea în multe ţări există proverbe de tip „fă ce zice popa, nu ce face el”. Dar şi aceste atacuri trebuie să nu fie grobiene, suburbane, ci decente. Dar nu doctrina şi nu revelatorii cuvântului divin, pentru că atunci se stârneşte furtuna.

A doua dimensiune a libertăţii de exprimare a opiniilor este scopul aducerii la cunoştinţă a ideilor. Concret, trebuie să existe un interes public pentru ca o ştire, un comentariu sau un articol să facă parte din conţinutul unui organ de presă. 

Presa trebuie să informeze, cât mai mult şi obligatoriu, corect. Poate să o facă doar cu ştiri pozitive dacă vrea, chiar dacă îşi pierde cititorii, dar are obligaţia ca interesul public să fie satisfăcut. Se pune întrebarea: ce interes public poate fi satisfăcut criticând o religie în însăşi fiinţa ei? Aceea de a învrăjbi membrii unei comunităţi? Aceea de a-i degrada pe credincioşii aceştia şi de a slăbi unitatea comunitară? Sau aceea de a provoca tensiuni sociale inutile, pagube materiale şi eventual morţi?

De aici, întrebarea: dacă în baza unui articol care a atacat religia în fiinţa ei doctrinară – iar nu a clerului şi a manifestărilor sale – încep să moară oameni, chiar nu există nici o consecinţă juridică? Faptul că Danemarca a pierdut contracte de export de bunuri şi că ambasadele sale au fost puse sub protecţie în ţările musulmane a fost pozitiv? S-au pierdut cumva pentru că produsele erau slabe calitativ sau pentru că proveneau dintr-o ţară considerată eretică şi agresivă faţă de profet?

De aici altă întrebare: este un interes public al unui ziar / televiziune ca pe baza unui articol al său ţara să piardă bani sau vieţi ale altor cetăţeni din acel stat? Eventual să fie atacată şi poate chiar atacată clădirea ambasadei?

Daca răspunsul este pozitiv, să se dezlănţuie condeie, dar să nu se mire nimeni că vor începe să se restricţioneze condiţiile de călătorie în anumite ţări, că vizele se vor da mai greu, că afacerile vor scădea, că locuri de muncă vor dispare, că oameni vor fi omorâţi. 

Din nou trebuie întrebaţi aceşti apologeţi ai „cuvântului liber”: dacă în ziarul X din ţara Y se scrie un articol ofensator la adresa cetăţenilor din statul Z – sau a religiei, nu facem aici distincţia – iar apoi un cetăţean din statul Y este omorât de un cetăţean al statului Z, victimei lasându-i-se pe corp şi articolul respectiv, chiar nu există responsabilitate şi răspundere juridică? Nu mă refer acum la zecile de filme americane cu stereotipul sodatului care e chinuit de oamenii ucişi în Vietnam, ci la o situaţie concretă: tu, ca jurnalist chiar vei fi de lemn, nu vei avea nicio remuşcare? Păi e timpul să afli că eşti răspunzător, iar orice avocat va scoate în urma unei astfel de crime bani serioşi de pe urma ta şi a organului de presă unde ai publicat, dacă nu cumva te va trimite şi în închisoare, ca instigator la crimă – în funcţie de particularităţile codului penal din ţara X.

Sau dacă folosind nişte azotat de amoniu – ca la Mihăileşti, unde au murit 18 oameni – doi oameni care se simt lezaţi aruncă în aer redacţia ta, omorând oameni, chiar nu va exista nicio răspundere juridică? Ba există, sărmană nulitate profesională care nu respecţi decenţa, pentru că acele dispoziţii din Codul civil vorbesc nu doar despre ordinea publică, ci şi despre bunele moravuri, care sunt şi ele diferite, în funcţie de caracteristicile grupului social analizat.

Ultima chestiune adusă în discuţie de aceste zile este legată de fiţele minoritarilor în faţa majoritarilor – iar nu drepturile acestora, care odată fixate prin lege, devin obligatorii. 

Ţările sunt multi-etnice, dar o etnie este majoritară şi ea dă numele ţării şi trasează cadrul general de acţiune şi loialitate al cetăţenilor săi. 

La fel de adevărat, minorităţile sunt compuse din cetăţeni ai aceleiaşi ţări, care au dreptul de a-şi proteja şi promova identitatea culturală şi etnică, de pe poziţii de egalitate juridică cu majoritarii. Ideea discriminării pozitive a minoritarilor nu face de fapt decât să nască resentimente la majoritari – care pot izbucni oricând, mai ales într-un context economic dificil – şi să creeze mai mari dificultăţi minoritarilor, deoarece cei promovaţi prin intermediul acestei discriminări pozitive vor fi întâmpinaţi cu puţină plăcere în noile poziţii atinse. Practic, se blochează competiţia cinstită, iar rezultatul final este că majoritari de valoare vor fi împiedicaţi să ajungă în locuri bune, pentru că minoritarii au rezervate cote, iar la ultimii ideea de competiţie va scădea, deoarece ei ştiu că au locuri rezervate şi nu este prea dificil de ajuns acolo, deoarece au mai puţini contracandidaţi pe şi pentru acele poziţii.  

De fapt, unul dintre marile neajunsuri ale francezilor în ultima sută de ani este această favorizare a altor etnii în dauna competiţiei corecte, cinstite, între toţi locuitorii, aspect sesizat cu acuitate de mai mulţi intelectuali. 

În limba română s-au tradus cărţile lui Jean Francois Revel, dintre care „Obsesia antiamericană” critica cel mai dur această politică de favorizare a minorităţilor, care pe termen lung le handicapa în faţa competiţiei nemiloase de pe piaţa muncii naţională şi globală.  În acelaşi sens sunt şi cărţile lui Jean Sevillia, dintre care „Corectitutinea morală. Căutăm cu disperare valori”  vorbeşte despre acelaşi eşec al şcolii şi societăţii franceze de a integra prin educaţie şi competiţie largă şi cinstită pe toţi locuitorii săi.

Crimele din aceste zile au dezvăluit că Franţa nu a izbutit să integreze în mod real o prea mare parte a cetăţenilor săi, ceea ce este o problemă care trebuie corectată urgent. Dacă nu se va lucra la aceasta reparare şi unificare – parţial uniformizare, hiatusul creat în aceşti ani se va mări şi mai mult, sub influenţa ultimelor evenimente, dar şi a altora, care nu vor întârzia să apară.

Minorităţile trebuie să înţeleagă că nimeni nu are ceva cu ele dacă sunt loiale statului unde trăiesc şi muncesc cinstit în scopul creşterii patrimoniale a ţării. În România aproape toate minorităţile au realizat acest lucru, doar cu două din ele mai apar probleme, deoarece se lasă folosite în alte jocuri geopolitice din exterior. 

Minorităţile trebuie să fie conştiente că mereu se va găsi cineva să le folosească – de obicei o mare putere – în dauna majoritarilor, pentru a slăbi din forţa statului. Dacă doresc să intre în acest joc, cerând cât mai multe drepturi, să nu se mire că vor fi priviţi cu suspiciune de majoritari şi că în anumite momente de tensiune se va ajunge şi la alte rezultate, mai grave, deoarece numărul îşi va spune cuvîntul. Şi trebuie să recunoască orice minoritar că în momentul în care s-a instalat suspiciunea faţă de el – nu doar faţă de membrii comunităţii – progresul său social şi patrimonial se va reduce mult, dacă nu chiar va dispare. Tocmai de aceea în fiecare ţară sunt momente în care se strigă că doar majoritarii au drepturi iar minorităţile trebuie să plece. Cine nu crede, să îşi amintească ce se scria în presa ungară mai ales înainte de 1989 – şi cu deosebire înainte de 1940 referitor la români; de sloganul Rusia pentru ruşi, de războiul fotbalului dintre Honduras şi San Salvador, despre discuţiile legate de puritatea etnică a armenilor în Caucaz şi despre complicatele acuze aduse evreilor relativ la pretinsa / posibila descendenţă kazhară, iar exemplele nu se opresc aici, deoarece spre în Germania de câtva timp au luat viteză câteva mişcări care subliniază tot mai acut rolul majorităţii etnice. 

În acest context, să tragem concluzia acestui atentat: musulmanii au ieşit cel mai prost din toată această săptămână, islamofobia devenind din ce în ce mai viguroasă. Acum devin subiecte de cercetat şi de discuţie, se scot de la naftalină cărţi şi idei, care vor fi discutate pe scară largă. Mutatis-mutandis, rusofobia resuscitată în 2014 este un model de analizat, deoarece anumite trăsături de acolo se vor aplica şi islamofobiei. Mai mult, faptul că o bună parte a Africii negre este şi ea musulmană, iar ultimele săptămâni au fost la fel de sângeroase – a se vedea cum în Nigeria într-un atentat comis de o fetiţă de 10 ani au murit cel puţin 20 de oameni, iar grupul Boko Haram a omorât 2.000 de oameni într-un oraş nigerian în prima săptămână a acestui an   – va extinde islamofobia şi la negrii, oricât de nemusulmani ar fi, pentru că este mai uşor stereotipiilor, mereu reducţioniste, să facă legătura între musulmani, magrebini şi negri decât între albi şi musulmani.

<strong>Care sunt consecinţele geopolitice în urma atentatului terorist din Franţa</strong>  

Primele sunt de ordin psihologic şi religios. Se va recunoaşte public că islamul este o problemă pentru societatea din ţările UE, care trebuie tratată „Da, este Islamul”. 

Se vor căuta metode de soluţionare, se vor face greşeli, se vor cheltui bani prosteşte sau bine, se vor organiza conferinţe, se vor spune adevăruri pe jumătate, va creşte neîncrederea cetăţenilor în conducerea state şi poliţii. De aceea, lupta politică va aduce în discuţie aceste eşecuri, iar anumite mişcări politice se vor baza pe islamofobie şi chiar rasim pentru a accede în parlamente, complicând şi mai mult situaţia – dar în acelaşi timp forţând partidele tradiţionale să vină cu schimbări decisive în comportamentul lor.

O a doua consecinţă va fi o anumită unificare a percepţiei albilor din ţările UE faţă de musulmani şi negri. Cum mulţi dintre ultimii sunt musulmani, iar anumite masacre din Africa se fac tot în numele acestei religii, identitatea nu fi greu de făcut, dimpotrivă. Astfel, toate faptele negative ale negrilor – spre exemplu violuri şi alte agresiuni cu tentă sexuală comise asupra tinerelor albe li se vor imputa şi musulmanilor şi invers. Cine nu crede, să vadă doar acest link, dedicat unei tinere norvegiene de 14 ani batjocorite de 3 somalezi, şi care s-a sinucis la puţin timp după comiterea faptei. În această „horă a neîncrederii publice” vor intra şi ţiganii, după cum cinic, dar corect se scrie aici: „Franţa ar trebuie să ne reevalueze ţiganii, după atentate”.

Toate aceste chestiuni de natură psihologică se vor traduce în creşterea inievitabilă şi sigură şomajului în rândul populaţiei musumane şi de culoare din UE. 

Practic, apare întrebarea dacă cei care au comandat astfel de atentate nu au urmărit de fapt acest lucru, pentru că aşa va creşte numărul de săraci în rândul celor două grupuri, iar religia şi extremismul va deveni mai uşor de îmbrăţişat de tineri – aceştia fiind cetăţeni născuţi în ţările UE, deci neputând să li se retragă cetăţenia. Astfel, va creşte gradul de insecuritate a etnicilor majoritari, dar şi fenomenul de ghetoizare. Ceea ce nu ar trebui să îşi dorească aceşti lideri religioşi este să provoace tensiuni sociale prea mari pe străzile marilor oraşe europene, pentru că atunci se va reveni la metode dure de control a minorităţilor şi se va trage în plin. Expulzările vor urma imediat după astfel de evenimente, precum şi o fugă a populaţiei musulmane din acele ţări, pentru că nu îşi vor mai regăsi un viitor acolo.

Se va înăspri legislaţia privind acordarea de cetăţenie în statele vest-europene – mai ales – iar din punct de vedere administrativ se va îngreuna şi mai mult această obţinere. Se vor face mai multe filtre pe mare faţă de refugiaţii din statele musulmane ori negre, respingerile vor creşte şi nu este exclus să vedem şi nave care vor pluti în derivă, cu sute de morţi. În această paradigmă, Portugalia, Spania, Malta, Italia, Grecia şi Cipru se vor resimţi dur, pentru că ele vor fi porţi de intrare sau de blocare a migraţiei către Europa. Mai mult, şi România va fi afectată, pentru că intrarea în spaţiul Schengen se va amâna foarte mult, deoarece nu se va dori să se piardă câteva filtre de frontieră: Grecia – Bulgaria, Bulgaria – România, România – Ungaria. Un spaţiu Schengen unitar din Atena până în Viena ar însemna să laşi pe o ţară recunoscută prin incapacitatea sa administrativă sarcina grea de stopare / triere în mare măsură a migraţiei de factură arabă.

O altă consecinţă economică este scăderea relaţiilor comerciale între statele europene şi ţările musulmane, deoarece neîncrederea s-a instalat şi mai mult. Nu trebuie să ne luăm doar după declaraţiile oficiale, ele sunt făcute pentru public şi presă, dar în interior lucrurile sunt mai nuanţate. Mai mult, multe state arabe sau musulmane au de astăzi o problemă imensă cu proprii radicali, care au primit un imens balon de oxigen de la cei 3 franco-magherieni. Faptul că au reuşit într-o ţară a albilor care a oprimat secole teritorii în Africa şi Asia le va da un imbold acestora să încerce mai multe atacuri la ei acasă, cunoscând mai bine terenul şi slăbiciunile statelor zonei. Iar dacă aceste ţări – multe producătoare de petrol – ar fi cuprinse de tulburări mari, războaiele civile devin inevitabile. Armament mult a fost cumpărat în ultimii ani, ceea ce ar duce la conflicte devastatoare.

Aici, Israelul se va resimţi foarte puternic. Existenţa sa ca stat reprezintă un mare motiv pentru ură în zonă, iar mulţimi radicalizate ce ar ataca din mai multe direcţii – solidarizându-se şi cu palestinienii ce au acelaşi sentiment – ar vulnerabiliza mult Tel-Aviv-ul. Cumva, o astfel de ameninţare o prevedeau mai mulţi foşti directori ai Shin-Beth în celebrul film „The Gatekeepers”, adevărat, mai ales din partea palestienilor. Oricum, situaţia relaţiilor Israel – Palestina nu ajută nici o clipă la calmarea spiritelor în toată zona Orientului Mijlociu extins.

În prima linie a acestei reconfigurări de paradigmă se va afla

. Ea va fi obligată să îşi recunoască eşecurile, să stabilească răspunderi şi să schimbe un întreg cadru legal. Eşecul fundamental nu a fost că 80.000 de oameni au fost mobilizaţi să prindă 3 oameni, ci prin faptul că unul dintre aceştia, pus sub control judiciar, s-a sustras acestuia fără a fi pedepsit în vreun fel pe o perioadă de multe luni, mergând în tabere de antrenament din alte continente! Practic, sistemul judiciar francez a suferit o lovitură cvasi-decisivă. Dacă însă va mai avea loc un astfel de atac în următoarele 6 luni – ceea ce eu cred că se va întâmpla – se va solda cu demisii de prim-ministru sau chiar cu demisia unui preşedinte puţin competent şi care este de mult sub orice limită de jos a popularităţii.

– ca lider economic european – este expusă şi ea acestei probleme, nu doar prin marea comunitate turcă pe care o are, dar şi prin faptul că ea încearcă în aceşti ani să impună şi un alt model civilizaţional, de inspiraţie economică mai degrabă – eficacitate, consum eficient de resurse, muncă şi disciplină. Ea va rezolva în stil propriu problema, fiind mai conştientă şi mai puţin fariseică decât Franţa de această problemă. Şansele de tulburări în Germania sunt mai mici, dar asta şi pentru că o parte din cei ce se vor simţi vizaţi se vor întoarce în ţările natale. 

va fi şi ea afectată, dar mult mai puţin decât Belgia. Aceasta din urmă nu are nevoie de tulburări suplimentare, când are atâtea alte probleme care i-au slăbit unitatea. Totuşi, carenţele poliţiei belgiene sunt mai mari, ea scăpând de mult de sub control străzi şi cartiere ale anumitor oraşe. O eventuală explozie în Franţa se va repercuta cumva şi în Belgia, în temeiul a peste o sută de ani unor similitudini de organizare socială şi administrativă dintre cele două ţări.  

Partidele care în ultimii ani au accentuat mesajul anti-imigraţie vor profita cât vor putea de context, cu bani proprii sau ai altora interesaţi în anumite destabilizări. Cu toate acestea, dacă problemele pe care ei le subliniază vor fi luate în discuţie publică în mod serios, impactul lor electoral va scădea. Oricum, s-a demonstrat încă o dată că în subsol, starea societăţilor nu era cea mai bună, iar că cetăţenii au votat având în minte ceva: şi în Franţa, dar şi în Germania, Olanda şi Marea Britanie. Nu mai au de ales, acum e timpul să demonstreze limitele democraţiei într-un stat de drept confruntat cu ameninţări atipice, dar violente.

Un alt efect interesant va fi reconfigurarea atitudinii faţă de emigraţia din estul Europei către vest. Nu a fost prea iubită, dar acum va fi o soluţie şi vor fi nevoiţi să o evalueze diferit. Din multe puncte de vedere, aceste atacuri vor juca pe piaţa muncii un rol cumva asemănător atentatelor din Madrid 2004. Ele au întărit cumva loialitatea spaniolilor faţă de est europeni, prin comparaţie cu maghrebinii care au aruncat în aer trenuri. Ele au dus pentru o perioadă la un regres pe piaţa muncii a emigranţilor din nordul Africii, văzuţi ca rezervor de terorism pentru zona mediteraneană.

Să nu se creadă că şi estul nu va resimţi efectele.

este un loc mereu neliniştit, iar anumite învăţăminte s-au tras şi în Daghestan, dar şi în alte locuri - Groznîi, Erevan, Baku, Tbilisi. Asia Centrală are şi ea destule probleme, acolo sentimentele religioase fiind în creştere după 1991. Cu atât mai mult cu cît liderii zonei sunt majoritari în vârstă, iar schimbările de putere se pot accelera prin simplu efect biologic. Situaţia zonei ar putea duce la complicaţii cu substanţă mai mult sau mai puţin religioasă în luptele de putere ce se vor da în lunile şi anii ce urmează.

va resimţi şi ea cumva aceste atacuri, având şi ea problemele ei mai largi cu minoritatea uigură din Xinjiang. Cu toate acestea, particularităţile economiei chineze o fac mai vulnerabilă intern pe coasta de est, unde majoritară este etnia han, în cazul unor probleme economice din vestul Europei rezultate din tensiuni sociale, spaţiul unde ea îşi vinde o bună parte din produse. China doreşte calmul în economia ţărilor UE, pentru a-şi putea plasa bunurile produse şi va acţiona majoritar în această direcţie de păstrare a poziţiei exporturilor sale.

Efecte directe vor mai fi în

, care se confruntă periodic cu atacuri islamiste – iar acum poate fi mai grav, deoarece primul-ministru nu este un om cunoscut pentru prea marea sa afecţiune faţă de musulmani. Într-o ţară cu problemele interne Indiei, comiterea de atacuri teroriste nu este aşa complicată, din câte s-a văzut la Mumbay în 2008. Efecte mai pot fi Afganistan, dar şi în Indonezia. Creşterile economice nu sunt încă suficient de bine fixate, iar populaţia săracă, capabilă de iubire ssu ură şi vulnerabilă la manipulări este numeroasă, din păcate, ceea ce înseamnă că fitil uscat există. 

Prea mult potenţial exploziv acumulat, din păcate, pentru că nişte oameni nu au înţeles că decenţa este obligatorie, cu atât mai mult cu cât ei nu aveau dreptate să critice preceptele religioase, dacă nu ofereau altceva în loc. Aşa că li s-a oferit lor moarte, iar nouă prilej de analiză neplăcută a viitorului. Aceasta, pentru că libertatea fără decenţă este tot o modalitate de a face rău, la fel cum a făcut şi face de decenii corectitudinea politică. 

Faptul că nişte atacuri în numele unei religii a dus la readucerea în atenţie a diferenţelor între oameni este trist, dar era inevitabil. Cât de grave vor fi consecinţele acestei reafirmări a diferenţelor majore între oameni şi comunităţi, tot decenţa, incompetenţa politico-economică şi proasta folosire a libertăţilor ne-o vor demonstra în anii următori.