Cafeneaua Coanei Europa: covorul persan, şahul, pokerul şi batista pe ţambal

Coana Europa a trecut cu bine de sărbători, acestea fiind liniştite. Noul an se anunţă însă unul destul de plin, iar în Iran, situaţia a început să se înrăutăţească. Privind la covorul persan din sufragerie, Coana Europa îşi aduce aminte de Persia.

Oricine deschide o carte de istorie universală, nu dă multe pagini până când ajunge la Persia, o denumire care astăzi nu mai este folosită, dar care, în trecut a făcut istorie. Perşii sunt un popor indo-european din Podişul Iran, iniţial supuşi ai mezilor, ulterior cuceritori ai acestora şi întemeietori ai unui mare imperiu. Perşii vorbesc o limbă indoeuropeană, farsi, al cărei nume provine de la regiunea originară a perşilor care dă şi numele internaţional Persia.

Până  la sfârşitul secolului al VI-lea a.Chr., Persia a reuşit să cucerească toate statele orientale ca Noul Babilon, Egipt, Israel, Phenicia, Lydia, Phrygia, întreaga Anatolie, plasând sub controlul său şi coloniile greceşti din Ionia. În plus, sprijinea regimurile tiranice din insulele Mării Egee, încheind tratate cu tiranii, precum Polykrates din Samos. În est, statul persan se întindea până în Pakistan şi Afghanistan. Istoricul grec Herodot, în lucrarea sa Istorii descrie pe larg modul în care era împărţit şi condus Imperiul Persan: împărţit în provincii, numite satrapii, cu drumuri, staţii de poştă şi ştafetă. Mezii şi perşii erau scutiţi de impozite, acestea fiind plătite de populaţiile cucerite şi fiind în bani, produse, sclavi etc. Coloniile greceşti îşi păstrau autonomia internă în schimbul unor cadouri anuale. Perşii aveau oraşe mari ca Persepolis, Ekbatana, Susa, Sardes etc.

Perşii au dorit să îşi întindă autoritatea şi asupra sciţilor iranici din stepele nord-pontice, expediţia regelui Darius I din 514 a.Chr. fiind ocazia în care perşii îi înfrâng pe geţii „care ştiu a se face nemuritori“, „măcar că sunt ei cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“. Aşadar, atacul perşilor asupra stepelor nord-pontice reprezintă momentul în care strămoşii noştri sunt cunoscuţi, oficial, în istorie ca aceia care se opun „Marelui Rege“, Mihai Eminescu amintind şi el momentul în versurile „începând cu acel oaspe/ce din vechi se pomeneşte/ Cu Darius al lui Istaspe“. Semnul supunerii perşilor era reprezentat de „apă şi de pământ“. Evident că perşii nu au putut înfrânge puterea sciţilor al căror mesaj prezentat sub forma celor cinci săgeţi, peştelui, şarpelui, şoarecelui şi păsării însemna că perşii nu vor scăpa de săgeţile sciţilor nici dacă se vor înălţa spre cer ca păsările, se vor ascunde sub pământ ca şoarecii, în ape ca peştii sau se vor târî pe pământ ca şerpii.

Tiranii greci din Milet vor provoca mânia lui Darius, prin implicarea Atenei în jefuirea cetăţii Sardes, iar după căderea Miletului, în 490 a.Chr., Darius şi în 480-479 a.Chr.,  Xerxes vor încerca să cucerească Grecia antică. Bătăliile de la Marathon, Thermopyle, Salamina, Hymera, Plateea, Mykale, Eurymedon (aceasta în 468 a.Chr.) vor fi câştigate de greci, pacea încheindu-se în 449 a.Chr., de către negociatorul Kallias.

Totuşi perşii vor încerca să influenţeze geopolitica sprijinind Sparta contra Atenei în anii Războiului Peloponesiac descris de către Thukydides, în lucrarea cu acelaşi nume, Războiul Peloponesiac.

În anul 400 a.Chr., 10 000 de greci încearcă să îl ajute pe uzurpatorul Cyrus III cel Tânăr contra regelui Artaxerxes III în bătălia de la Cunaxa, bătălie câştigată de Cyrus, dar care moare din cauza rănilor, învinsul rămânând totuşi rege. Expediţia de întoarcere a arătat un imperiu slab, Xenophon expunând în Anabasis întoarcerea grecilor acasă.

În 386 a.Chr., Antalcidas lansează un avertisment numit „Pacea Marelui Rege“, în fapt un armistiţiu pe care cetăţile greceşti care se războiau între ele, au trebuit să îl respecte, altfel riscau să atragă o invazie persană.

Rhetorul atenian Isokrates şi tiranul Iason din Pherrai (Velestini în Thessalia) au încercat să acrediteze ideea unei expediţii persane, însă moartea lui Isokrates lasă ideea pe seama lui Philip al II-lea, tatăl lui Alexandru Macedon.

Moartea lui Philip al II-lea, preluarea conducerii Regatului Macedoniei de către Alexandru au fost urmate de expediţia pregătitoare în nordul Greciei şi de începutul ofensivei persane în 335 a.Chr. După „tăierea nodului Grodian“ care îi prevestise stăpânirea efemeră a Asiei, Alexandru câştigă bătăliile de la Issos, Granicos şi Gaugamela devenind conducătorul, în 331 a.Chr. al Imperiului Greco-Persan sau Macedonean. Alexandru a decis să efectueze o expediţie până la Indus, încheiată în 327 a.Chr., după care a revenit la Babilon, unde a murit în 323 a.Chr., lăsând moştenirea pe seama diadohilor săi.

Alexandru a creat o comuniune culturală greco-macedo-persană, şi-a căsătorit 10 000 de veterani cu femei persane, el însuşi adoptând obiceiurile persane, ale dinastiei Ahemenide care condusese imperiul de generaţii, luându-şi o a doua soţie, pe lângă Roxana, care i l-a dăruit pe fiul său Alexandru al IV-lea.

Istoria elenistică a însemnat o luptă între generalii săi (diadohi) pentru controlul puterii absolute, însă în 305 a.Chr., fiecare s-a proclamat rege în teritoriul controlat de el, teritoriul iranian fiind în arealul lui Antigonos Monophtalmos şi Seleukos.

Romanii vor fi cei care supun Macedonia Antigonidă în 146 a.Chr., Syria Seleucidă, în 64 a.Chr., Egiptul Ptolemaic în 31 a.Chr, însă în Podişul Iran a apărut Imperiul Parţilor, care a reprezentat o barieră pentru expansiunea romană. Singurul care a reuşit să câştige teritorii de la parţi a fost împăratul Traian, care în 116-117 p.Chr. (la zece ani după ce adusese glorie Romei cucerind Dacia şi la trei ani de când terminase în Roma Forul său având în centrul acestuia Columna lui Traian n.a.), a întemeiat provincia Arabia (în Peninsula Sinai) şi a stabilit frontiera romană pe Eufrat, frontieră abandonată în 117 p.Chr, de către succesorul său Hadrian, după moartea lui Traian la Selinus, în Cilicia (sud-estul Turciei de azi), în 117 p.Chr, pe drumul de întoarcere la Roma.Parţii, mai exact dinastiile Arsacidă şi Sasanidă au fost o nucă extrem de tare pentru Imperiul Bizantin.

Din punct de vedere, al religiei, perşii au crezut în zeii Ormuzd şi Ahriman (dualitatea “Bine-Rău“), apoi au aderat la Zoroastrism. De origine iraniană este cultul lui Mithras, adorat de romani sub numele de Mithras Sol Invictus, care a fost aproape egal ca popularitate cu religia creştină în Antichitate (jertfa taurului în cinstea lui Mithras, cultul grotei mithraice s-au transpus în sacrificiul porcului de către creştini şi chiar în ideea naşterii lui Iisus în staulul de vite). Ulterior, după cucerirea Statului Sasanid de către arabi, treptat s-a trecut, după secolul al VII-lea p.Chr., la islam, iar caracterele arabe au fost folosite pentru limba farsi. Arabii, mongolii, turcii selgiucizi şi otomani au stăpânit regiunea, până în secolul al XVIII-lea, când la zenit, s-a ivit Rusia ţaristă. După înfrângerea de la Stănileşti, refugiat în Rusia, Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei l-a însoţit pe ţarul Petru cel Mare în Caucaz şi la frontierele Persiei, în expediţii de luptă şi documentare, Dimitrie Cantemir cunoscând limba persană şi folosind cronicile persane, care între altele, menţionau şi date despre evenimentele care au contribuit la etnogeneza românească.

Sfârşitul primei conflagraţii mondiale a făcut ca Persia să înceapă revirimentul său, întârziat de interesele britanice, engleze, privind importantele sale resurse minerale. În perioada interbelică, Persia şi-a schimbat numele în Iran, în 1935, iar suveranul Rheza Pahlevi s-a apropiat de Puterile Centrale, ceea ce a dus la detronarea sa, în 1941 şi instaurarea fiului său, Mohammed Rheza Pahlevi. Teheran va găzdui prima conferinţă interaliată, în 28 noiembrie-1 decembrie 1943, când URSS, Marea Britanie şi SUA au negociat sferele de influenţă în lume, înfrângerea Germaniei naziste fiind tot mai previzibilă.

Mohammed Rheza-Pahlevi şi-a impus treptat un regim pro-occidental, bazat pe voinţa proprie, dorind să se identifice cu Darius cel mare, iar statul său cu Imperiul Achemenid Persan, proclamându-se Şahul Iranului.

În perioada 12-16 octombrie 1971, a organizat la Persepolis manifestările privind „Aniversarea a 2500 de ani de la fondarea Imperiului Persan“, invitând preşedinţi şi capete încoronate ale lumii.

Nicolae Ceauşescu nu se va lăsa mai prejos şi va organiza şi el în România în 1980 aniversarea „a 2050 de ani de la realizarea primului stat dac unificat de către Burebista“. Nicolae Ceauşescu nu se mai gândea la versurile Internaţionalei: „sculaţi, nu-i nicio mântuire în regi, Cristoşi sau Dumnezei“, încheind acorduri avantajoase cu Şahul Iranului. Şahul Iranului a venit la Bucureşti, în mai-iunie 1966, iar Nicolae Ceauşescu a vizitat Iranul în mai 1967. Ion Gheorghe Maurer a efectuat o vizită la Teheran, în 1968, dorind extinderea cooperării, dar Iranul nu dorea să vândă petrol brut lui Ceauşescu. Liderul român dorea să vândă tractoare româneşti şi să importe petrol pentru rafinăriile din România. S-a încercat şi o cooperare în domeniul cultivării bumbacului. Deşi înţelegerile au înaintat cu dificultate (şahul Iranului considera că a exporta petrol brut era o reminiscenţă colonialistă) Nicolae Ceauşescu a efectuat o nouă vizită în septembrie 1969, la Teheran. Şahul Iranului a venit la Bucureşti, în 1970, iar Nicolae Ceauşescu a vizitat Iranul în 1971, cu ocazia serbărilor de la Persepolis.

Conducătorul român Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit atunci cu regele Juan Carlos al Spaniei, cei doi colaborând mai târziu pentru legalizarea Partidului Comunist Spaniol (Santiago Carillo, şeful comuniştilor spanioli venea anual la Mangalia, în concediu n.a.), deoarece se terminase regimul de extrema dreaptă al generalului Franco, mort în 1975.

Nicolae Ceauşescu a continuat bunele relaţii şi cu liderii islamici, ultima sa vizită, desfăşurată în 18-20 decembrie 1989, fiind efectuată în Iran, unde Nicolae Ceauşescu, a semnat acorduri importante, chiar dacă regimul său se prăbuşea.

În 1979, însă Revoluţia Islamică îl alunga pe Mohammed Rheza Pahlevi de la putere, iar SUA îşi pierdeau influenţa în Iran. SUA au încercat să revină în forţă, ajutând Irakul (stat şiit condus de o minoritate sunnită, concentrată în jurul lui Saddam Hussein) contra Iranului şiit. S-a desfăşurat un lung război, între 1981-1988, cu SUA şi URSS în culise, care însă s-a încheiat nedecis. Iranul islamic, condus de lideri supremi ca Ayatolahii Ruhholah Komeini şi Ali Khamenei a susţinut Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei a lui Yasser Arafat, a antrenat şi finanţat Miliţiile Hezbollah în sudul Libanului, în disputa cu Israelul (aflat în conflict cu Liga Arabă) sprijinit de SUA.

Iranul a continuat să rămână un stat care îşi urmăreşte interesele geopolitice, deşi în jurul său (Syria, Irak, Afghanistan) au avut loc şi au loc numeroase conflicte amplificate şi de “Primăvara Arabă“. SUA au atacat Irakul şi l-au detronat pe Saddam Hussein, Federaţia Rusă şi SUA şi-au impus cumva voinţa comună în Siria, dorind să scape de Statul Islamic, însă situaţia se complică.

Turcia, stat moderat, laic a început să treacă la faza „neoimperială“ cu tentă islamică, nu în sensul dorit de clericul Fetullah Gullen ci, în sensul dorit de Recep Tayyip Erdogan, fost aliat al lui Gullen, dar pe care l-a acuzat că a urmărit să îl înlăture prin lovitură de stat în vara anului 2016. Turcia este membră NATO, dar pe fondul degradării relaţiei cu UE, Turcia s-a apropiat de Federaţia Rusă, deoarece în spaţiul ex-sovietic sunt multe republici turcofone.

În plus, Turcia are de rezolvat diferendele cu Grecia (situaţia Ciprului şi delimitarea frontierei maritime greco-turce în Marea Egee) şi, mai mult, a achiziţionat armament strategic rusesc. Discursurile lui Erdogan arată că Turcia vrea să revină în zonă ca mare putere, ceea ce va strica status-quo-ul în Orientul Mijlociu.

Protestele recente din Iran au fost aplaudate de SUA, Israel,  privite cu prudenţă de Federaţia Rusă, în timp ce autorităţile oficiale iraniene le văd ca „amestec din afară ale unor forţe ostile“. Federaţia Rusă afirmă că o intervenţie din afară reprezintă o „imixtiune în treburile interne“ ale Iranului.

Iranul este o putere nucleară, aflată în tensiune permanentă cu SUA, după 1979, chiar dacă Iranul a sprijinit lupta contra Statului Islamic. În Iran este de mult o dispută între reformiştii preşedintelui Hassan Rouhanni şi conservatorii care îi cer ayatolahului Ali Kamenei să anuleze reformele care au mai deschis puţin societatea iraniană. Este clar că aici este o luptă geopolitică, deoarece Iranul este singurul stat cu o structură solidă din Orientul Mijlociu. Donald Trump şi-a dori influenţă în Iran, dar are probleme şi în Coreea de Nord.

Vladimir Putin se pregăteşte în forţă să obţină, în martie 2018, la un secol după preluarea controlului puterii de către bolşevici (şi declanşarea războiului civil din Rusia), un nou mandat de preşedinte la Moscova şi deci, pentru el o schimbare a raporturilor de forţe în Iran (socotit un aliat al Uniunii Sovietice  încă din „Războiul Rece“) după succesele din Siria (bază rusă la Marea Mediterană) şi Turcia (acorduri cu Erdogan încheiate prin achiziţionarea de către Turcia a echipamentului militar) ar fi o înfrângere. Pe de altă parte, în SUA este în plină desfăşurare isteria implicării Federaţiei Ruse în victoria lui Donald Trump. Donald Trump va trebui cumva să „îi întoarcă pomana“ lui Vladimir Putin, ca să folosesc o exprimare mai puţin ştiinţifică, iar ce aşteaptă Vladimir Putin este noncombatul, sau mai bine zis, „punerea batistei pe ţambal“.

Protestele din Iran sunt mai greu de analizat. În stradă sunt şi cei ce doresc reforme mai mari decât face regimul de la Teheran dar şi cei ce doresc stoparea lor, ceea ce înseamnă că societatea iraniană este greu de înţeles pentru europeni. Adică nu este o luptă între „opoziţie“ şi „putere“, ambele tabere vor ceva ce guvernul iranian refuză. Faptul că această forţă redutabilă de şoc denumită generic „Gardienii Revoluţiei“ nu a intervenit, lăsând doar poliţia statului, arată că regimul politic de la Teheran nu se grăbeşte. Iranul nu este Irak, nu este Ucraina şi nu este fosta Iugoslavie.

Aşadar, ajungem la cele trei moduri de acţiune evocate în titlu: americanii joacă poker, ruşii joacă şah (joc de strategie şi logică, inventat de către persani n.a.), iar europenii „pun batista pe ţambal“.

Singura care „pune batista pe ţambal“ este Uniunea Europeană, prin vocea şefei diplomaţiei europene, Federica Mogherini, ale cărei declaraţii au fost catalogate deja de întreaga presă internaţională, ca fiind timide.

Uniunea Europeană are şi ea problemele sale: recenta „criză catalană“, opoziţia „grupului de la Vişegrad“, posibilitatea retragerii dreptului de vot Poloniei, întârzierea formării noului guvern la Berlin. Balcanii de Vest sunt divizaţi, iar Turcia prin vocea preşedintelui Erdogan îşi aminteşte că Sarajevo şi Istanbul sunt parte a unei moşteniri care produce „amintiri plăcute“ Turciei.

Aşadar, dacă Uniunea Europeană va fi ostilă Turciei, dă de înţeles preşedintele Erdogan, Turcia îşi va căuta şi ea de lucru în Balcanii de Vest, acolo pe unde are treabă şi Federaţia Rusă. Bosnia şi Herţegovina, FYROM şi Serbia nu sunt afiliate structurilor euroatlantice, chiar dacă Albania şi Croaţia au făcut pasul decisiv care le pune la adăpost cumva. Bulgaria are un preşedinte pro-rus, prin Moldova de peste Prut, Igor Dodon tocmai a fost suspendat de către Curtea Constituţională. Ucraina este în flăcări, Polonia bate cu pumnul în masă, iar Ungaria se pare că se îndreaptă spre un regim de factură „Vladimir Putin“.

În România, parlamentarii Puterii asaltează justiţia sub tirul criticilor occidentale şi sub strigătele de protest ale străzii. Guvernul PSD-ALDE se aşteaptă la tulburări legate de „revoluţia fiscală“ şi pune placa „nu avem nevoie de FMI“, însă cel târziu la finalul lunii ianuarie se va şti cine câştigă şi cine pierde de pe urma trecerii contribuţiilor de la angajaţi la angajatori. Din 3 ianuarie 2018, mulţi medici de familie au anunţat că nu au semnat contractul cu CNAS, deci nu vor mai elibera reţete compensate şi trimiteri, adâncind criza majoră a sistemului sanitar, acuzând „şantajul CNAS“. Deocamdată, iarna nu şi-a făcut de cap şi nu avem sate şi oraşe rupte de lume, dar abia a început luna ianuarie şi până la „Babele“ din martie, mai este timp.

Românii abia au încheiat vacanţa de iarnă, au scăpat de „coşmarul DN1“, se pregătesc de Bobotează şi Sf. Ion, de aceea guvernanţii cred că vor mai avea câteva clipe de răgaz, până la marea confruntare care se anunţă, greva din 20 ianuarie 2018.

Revenind la „criza iraniană“, este prematur să facem vreo apreciere. Am scris rândurile de faţă în ideea oferirii unei informaţii primare despre istoria şi politica Iranului şi pun punct, urând un an 2018 plin de sănătate, fericire şi împliniri tuturor cititorilor şi comentatorilor, precum şi întregii echipe „Adevărul“.